Prezentarea Expeditiei Mramornaya Stena
din orasul BRAD
La intoarecea din Expeditie,
cu ocazia zilelor orasului Brad
Mihai a primit placheta de onoare a acestei urbe din partea
d-lui primar Florin Cazacu
Va asteptam miercuri 30 ianuarie, ora 18 la Libraria CARTEA DE NISIP
din orasul BRAD
La intoarecea din Expeditie,
cu ocazia zilelor orasului Brad
Mihai a primit placheta de onoare a acestei urbe din partea
d-lui primar Florin Cazacu
Va asteptam miercuri 30 ianuarie, ora 18 la Libraria CARTEA DE NISIP
din orasul Timisoara pentru o prezentare a
Expeditiei Mramornaya Stena 6400m -2012
Seria de proiecții în școli - Mramornaya Stena - promovarea alpinismului în instituțiile de învățământ din orașul Beiuș/ Bihor
Perioada: 28-29.11.2012
Participanți: Raluca și Cristina + elevi a celor patru școli generale și licee din orașul Beiuș
Scop: Prezentarea Expediției Mramornaya Stena - promovarea alpinismului și a sporturilor montane în rândul elevilor din Beiuș
Motivație:
în aprilie cu ocazia săptămânii Școala Altfel am fost invitată la una
din Școlile Generale din Oradea să țin o prezentare despre speologie la
elevi de clasele V-VIII. Feed- backul obținut atunci de la acești copii
m-a impresionat destul de mult. Mă tot gândeam ... dacă cineva ar fi
făcut o prezentare când eram oare mai mică și începeam să merg la munte
mai devreme ...oare cum ar fi fost?
Și când zic asta îi am în minte pe câțiva membri de la Cristal care sunt, sau au fost în momentul venirii la club sub 16 ani.
Mi-am
pus apoi problema, eu sunt totuși de loc din Beiuș. Nu pot să zic că am
încercat până acum să dau ceva înapoi acestui oraș din câte am primit.
În
alți ani, după expedițiile anterioare am încercat să organizăm
evenimente orășenești, deschise publicului beiușean să ne prezentăm
expedițiile. Acum însă, după Mramornaya am simțit că poate ar fi mai
bine ca aceste prezentări, ce vroiam să le organizez la Beiuș să le
ținem în școli, tinerii de azi poate vor fi alpiniștii de mâine.
Câteodată ( și asta am simțit pe proprie experiență e nevoie doar de
niște fotografii, o vorbă sau o poveste astfel încât să deschizi unui
copil/tânăr o fereastră sau un gând despre natură/munte și alte
activități care ajung poate mai greu la copiii din orașele mai mici ale
României)
Am
vrut (și asta chiar am încercat să evidențiem la toate prezentările) să
arătăm că orice ai face, e bine să o faci din suflet, cu dăruire astfel
încât să o faci bine: fie că e o expediție, un concurs, scoală.
În
demersul care îl prezint am avut susținerea totală a tatălui meu,
Viorel Ianc, președintele Asociației Avram Iancu Beiuș care, având
membri în organizația sa profesori i-a fost mai ușor să contacteze
școlile și să găsească colaboratori (profesori) dispuși să se implice
pentru fiecare școală.
Proiecțiile le-am ținut:
Miercuri 28.11.12 la ora 10 - Liceul Nicolae Bolcaș și ora 12 Liceul Tehnic Ioan Ciordaș
Joi 29.11.2012 ora 10 - Școala Gimnazială Nicolae Popoviciu și ora 12 Liceul Samuil Vulcan
O să încerc să descriu în câteva cuvinte fiecare proiecție
Liceul
Nicolae Bolcaș: ne trezim la ora 10 cu o invazie de elevi, 5 clase deci
cam 100 și ceva de copii. Toți în sala de mese unde era organizat
panoul de proiecție. D-na director și tatăl meu încearcă să ne facă o
introducere. Mulți copii se uită la noi cu ochi mari, am senzația că
trebuie să fim cât mai explicite despre ce înseamnă alpinismul, distanța
care am parcurs-o pentru a ne atinge scopul, echipamente, locație.
Mă
surprind în mod pozitiv cu aviditatea lor referitoare la ceea ce le
prezentăm. Mă gândeam că un număr așa mare de elevi ...sigur va fi greu
să-i implici pe toți și să le captezi atenția tuturora astfel încât să
nu se lase cu gălăgie.
Hotărăsc
cu Raluca că vom da drumul la montajul făcut pentru respectivul
eveniment și pe tot parcursul acestuia încercăm să aducem complectări.
ora
12 Liceul Tehnic Ioan Ciordaș - este școala unde am făcut studiile
V-XII. Deci am o slăbiciune. Mă bucur că poate pot să le arat acestor
copii altceva decât văd în mod curent.
Prezentarea aici a fost foarte intensă.
Copiii...nici
n-am dat drumul la prezentare că deja puneau întrebări. Erau clasele
V-VIII. Încerc să-mi aduc minte cum eram atunci ...:D....agitată
Timpul
alocat fiecărei prezentări a fost de o oră (cât ține în mod normal un
curs). Mi-a făcut plăcere deosebită să văd una dintre profesoarele
pentru care am un respect deosebit, d-na Dud, profesoră de biologie care
cred că a fost una din persoanele care m-a ajutat să văd dincolo de
mediocru, cotidian și gândire convențională. Pentru asta îi voi rămâne
veșnic îndatorată. Îi mulțumesc pe această cale că a fost prezentă la
proiecție.
Ora alocată
prezentării țin să precizez că la fiecare locație a trecut foarte
repede. Am încercat să vorbim pe limbajul copiilor și să le prezentăm
lucruri care consideram noi că le poate spori curiozitatea.
Joi 29.11.2012 ora 10 - Școala Gimnazială Nicolae Popoviciu
Situație
specială - ne trezim cu vreo 15 copii clasele I-IV și în jur de 60
clasele V-VIII. Aproape a fost cea mai solicitantă prezentare. Să
încerci să vorbești unor copii atât de mici... Raluca s-a descurcat de
minune. Se vede că a făcut modulul pedagogic :D
M-a
surprins și aici în mod plăcut că știau unde e Kazachstanul, știau în
mare ce e un piolet, colțari ...cort etc. Am văzut la u moment dat o
poză ce circula pe net, de la o prezentare pentru școala altfel cu un
alpinist care monta un cort într-o sală de clasă. Mi-a plăcut foarte
mult ideea și dacă e să mai mergem la astfel de prezentări sigur o să
luăm și echipament la noi. Prezentarea va fi mult mai interactivă.
Vorbeam
cu Raluca între două prezentări despre unul dintre profesorii ei, care
pune foarte mult suflet în această meserie, de unde atâta energie
investită și care e în final scopul. Mi-a plăcut mult răspunsul. Sigur
tipul nu vrea să schimbe toată lumea, poate însă să influențeze lumea
din jurul lui, să deschidă o fereastră, o minte (vorba Radio Guerrila -
prin ziua minților deschise) și cine știe unde se va ajunge în final.
Joi 29.11.2012 ora 12 Liceul Samuil Vulcan
Prezentarea la care am avut un auditoriu cu vârsta cea mai înaintată - clasele IX-XII
Interesant
cum la fiecare prezentare trebuie să te mulezi după auditoriu. Mai
maturi însă nu înseamnă neaparat mai interesați. Sau poate nu s-au
manifestat chiar așa ca și cei mici.
Foarte interesați erau însă profesorii.
La
ora 13 s-a terminat ultima prezentare de la Beiuș. Ne-am grăbit la
Oradea unde trebuia să ne vedem cu Mihai, să montăm expoziția pentru
prezentarea de la ora 18 - Biblioteca Județeană (prezentat într-un alt
raport)
Două zile care le-am resimțit ca un adevărat maraton.
Am
avut niște reacțiuni post-prezentări. Una dintre eleve m-a contactat
spunându-mi că au vorbit despre noi la școală, la geografie. La fel și
Raluca a avut niște feed-backuri de la copii de clasele I-IV prin niște
colege ale ei, profesoare.
Așa îți dai seama că n-ai vorbit în van, că poate niște copii și-au pus niște întrebări..poate nu acum, poate mai târziu.
Aș vrea să le mulțumesc tuturor profesorilor care s-au implicat, care au investit din timpul lor în acțiunea noastră.
Le mulțumesc pentru susținere și lor și tatălui meu care ne-a ajutat cu organizarea.
Cristina
Proiectia video si expozitia foto - 29 noiembrie 2012
Biblioteca Judeteana Gheorghe Sincai - Oradea
photo Andrei Posmoșanu
photo Andrei Posmoșanu
photo Andrei Posmoșanu
photo Andrei Posmoșanu
photo Andrei Posmoșanu
photo Andrei Posmoșanu
photo Andrei Posmoșanu
photo Andrei Posmoșanu
photo Andrei Posmoșanu
photo Andrei Posmoșanu
photo Andrei Posmoșanu
photo Andrei Posmoșanu
Back home in Oradea
La gara, la intoarcerea din expeditie ne-au asteptat colegii de la SpeoCristal - foto Andrei Posmosanu
foto Andrei Posmosanu
foto Andrei Posmosanu
foto Andrei Posmosanu
foto Andrei Posmosanu
foto Andrei Posmosanu
foto Andrei Posmosanu
Hiking in Kirgistan -Parcul național Ala- Archa – Expediția Mramornaya Stena 6400m
Participanți: Cristina, Mihai, Raluca
Perioada 03.08.2012
Scriu acuma de sub un molid, sub care stam întinși
trei români, în sacii de dormit (de puf, că nu avem alții la
noi). Suntem în Kirgistan, sub cerul liber, fără cort, eu și
Raluca în sandale, fără geacă, izolir sau alte gadgeturi care de
cele mai multe ori le găsim indispensabile :D.
Am început invers relatarea așa că ar fi mai bine să
încep cu începutul. Ne-am trezit sub același molid de sub care
scriu acuma cu o poftă nebună de mâncare. După ziua plină care
am avut ieri azi era plănuit să mergem să vizităm ceva cascadă (
nu i-am aflat numele exact pentru că nu am găsit hartă a zonei în
care suntem).
Merg cu Raluca după apă la hotelul din apropiere, ne
întâlnim cu două grupuri (majoritatea turiștilor de aici sunt
ruși), ne interesăm de traseul care vrem să-l facem. Avem trei
opțiuni: o cascadă, ceva drum care ne va duce prin așa zisul
canion (care mai degrabă seamănă cu niște chei) sau încă un
traseu, care de fapt este continuare la cascadă.
Gătim niște paste care le avem încă de la expediția
montană și abia pe la ora 11 (încă ne considerăm în concediu)
ne urnim la drum. Planul este să mergem înnccetttt și să nu mai urcăm nimic :D. Încă nu știam ce ne așteaptă (:D).
Niște serpentine ne scot în golul alpin, de aici se
vede confluența a două văi, una pe care suntem și care are în
amonte cascada și cealaltă pe care se găsește drumul de acces în
zonă. Până la cascadă indicatorul ne arată 3,5 km și aprox două
ore de mers. Ne intersectăm pe drum de mai multe ori cu grupul din
vale, săracii nu-i invidiez. Noi suntem în sandale și pantaloni
trei sferturi, unii dintre ei sunt atât de bine îmbrăcați încât
nu mă mir că nu au nici un spor la mers.
Raluca face poze la tot felul de animăluțe și plante
așa că îmi fac de cap și eu cu pozele. Mihai a rămas la ieșirea
în golul alpin, în ideea că nu mai are chef să vină la cascadă.
Pe potecă dăm de un afluent care pare să formeze mai în amonte un
mic canion.
La fel și cursul principal, în amonte de cascadă pare
să formeze un canion. Poteca însă îl ocolește. Mai sus se vede
limba ghețarului despre care am citit în descriere din cartea
despre Kirgistan care o avem pe computer.
Nefiind cu cortul, am umblat azi cu toată casa în
spate, inclusiv cu laptopul :D. Nu-mi vine să cred că azi am fost
prima dată în viața mea la un obiectiv turistic cu laptopul în
spate. Și eu și Raluca zici că era două turiste nepregătite :D,
fără bocancii (unii erau cu piolet la ei – mi s-a părut totuși
un pic exagerat. Ne-am simțit oricum bine.
Am avut parte la un moment dat de un spectacol fabulos,
o acvilă cu anvergura aripilor de cel puțin 1,20m. De fiecare dată
când văd un animal sălbatic, în natură, liber, unde consider
că-și are locul, sunt profund impresionată. A zburat la aprox 10 m
înălțime deasupra noastră. L-am mai văzut ulterior în
apropierea crestelor ce ne împresurau. Minunat.
Ca și în prima zi de aclimatizare, în apropiere de
Karkara am văzut azi o incredibilă diversitate de plante și flori.
Cascada nu era foarte spectaculoasă, vreo 15-20m, dar a
fost plăcută plimbarea și ne-a prins bine mișcarea. Mâncare n-am
avut la noi, decât un rest de tunning și ceva batoane energizante
care le-am luat pentru ascensiune ( tre să te forțezi să le
mănânci, așa gust au). Pe Mihai l-am lăsat la 2550m așa că el a
fost mulțumit că a ajuns pe Moldoveanul, iar noi am mai urcat cam
300 m diferență de nivel.
Cât vezi cu ochii doar munte, în carte am citit că
94% din țară teritoriu montan. Turiștii ne întreabă de unde
suntem, majoritatea asociază România cu Dracula, e totuși bine că
au auzit de noi.
O fată pe care am întrebat-o azi de unde e, mi-a
răspuns foarte contrariată că e din Rusia!!!! (de parcă ar exista
altă aternativă). Kirgizii, majoritatea cu trăsături mongole, se
uită la noi, după cum zice Mihai ca la maimuță :D.
Coborâm în jur de ora 16 de pe traseu și mergem la o
cafea, la un hotel destul de exotic, Mihai comandă ceva de mâncare
și primește ceva plăcintă cu carne, ceapă și zarzavaturi. Îi
place să experimenteze pe plan culinar, nouă ne pare bine că ne-am
abținut, când am văzut cum arăta bucătăria când am mers să
umplem sticlele de apă pentru runda doi de paste.
Mergem să ne spălăm un pic la râu, care m-a
impresionat prin volumul de apă și viteza de curgere, cred că e
perfect pentru caiac. Ralu imortalizează o veveriță care dă târcoale în apropierea drumului pe care suntem.
Ne mai oprim la iuta din apripiere la poze.
Ne gătim ceva în apropierea bradului sub care
am dormit, mai stăm la o poveste și ne instalăm folia de
supraviețuire și apoi sacii de dormit Nahanny. Eu mă pun să scriu
și familia, pe rând ia somn.
Cristina
Trazitie Kazachstan - Kirgistan – Expediția Mramornaya Stena 6400m
Participanți: Cristina, Mihai, Raluca
Perioada 02.08.2012
Ne-am tot uitat aseară pe internet pentru a alege
soluția ce-a mai bună de a ajunge în Kirgistan. Magy ne-a spus că
ei au trecut granița la un moment dat mergând cu taxiul spre
Bishkek (capitala Kirgistanului și locul unde vrem să ajungem noi).
Ni se pare foarte ciudat să abordăm soluția aceasta. Sunt 290km pe
care Magy ne spune să-i facem cu taxiul. E ca și cum ai merge aprox
de la Cluj la Budapesta cu taxiul.
În urma discuțiilor cu persoanele care stau la aceeași pensiune ca și noi ne dăm seama că este totuși soluția cea mai bună. Mijloacele de transport în conum nu sunt deloc bine dezvoltate la ei, am face probabil o bună parte din zi închiși într-un autocar vechi și înghesiut plus ar trebui să ajungem la autogara.
Autogara din Almata
Ne trezim destul de târziu, în jur de 9 și nu mai știm pe ce să punem mâna să plecăm. Ne întâmpină Magy, cu care stabilim o întâlnire pentru data de 6, când de întoarcem în Almati. Avem bagaj mic, am lăsat tot ce am considerat că ne putem lipsi, la agenție în ziua precedentă. Trebuie să fim mobili, să ne mișcăm lejer, așa că bagajul trebuie să fie mic. Iau doar sac de dormit, folie de supraviețuire, oală, cap de primus, aparatele foto, laptopul (care nu mă îndur să-l las la agenție – avem toată documentația despre țări pe el + internet, dacă găsim locații potrivite), ceva de mâncare, un polar, două tricouri, o pereche de pantaloni și necesaire. Rezulta un bagaj compact cu care trebuie să supraviețuiesc o săptămână :D.
Indicator spre Bishkek-destinatia noastra
Suntem sfătuiți să luăm taxiul chiar din drumul principal (pe o strada din oraș). Ne postam deci la stop (fără ceva pancardă, ca să vă dați seama) și așteptăm. Încep să oprească mașini (obișnuite - nu exostă taxiuri la propriu, ci doar localnici dispuși să te ducă cu mașina) și să ne întrebe de sănătate. Aceeași localnici binevoitori de la pensiune de spun niște prețuri (foarte mici) cu care am putea ajunge în capitala dorită – 3000 tenge. Majoritatea care opresc ne iau în râs și își văd de drum.
Oprim o domnișoară, care presupunem noi că ar ști
engleză și o întrebăm cu cât crede ea că am ajunge la Bishkek.
Ne zice în jur de 6000 tenge. Nu e de mirare că unul dintre cei
care au oprit ne-a râs în față :D. Bunnnn. Tanti pare dispusă să
ne ajute, așa că își intră repede în rol, oprește o mașină
și negociază să ne ducă până la autogara de unde am putea lua o
mașină cu 6000 tenge pentru Bishkek. Mai plătim 1000 tenge pentru
taxiul până în autogară, pe domnișoara o lăsăm în drumul ei
și ne trezim cu bagajele în brațe peste drum de autogară.
Soferul nostru care ne-a abandonat in vamă
Abordăm o serie de pirați, dintre care unul din ei are tupeul să ne ceară 700 dolari pentru drum, dar noi ținem de prețul dat de tanti și bine am făcut. Găsim un băiat care pare de treabă și negociem 6000 de tenge să ne ducă la Bishkek (toate astea să vă imaginați se petrec fără ca partea opusă să știe engleză, sau noi rusă limba uzitată peste tot), ci prin semne și scris sume pe carnețelul Ralucăi.
Băiatul deci acceptă să ne treacă granița și să
ne ducă în capitală. Mai ia doi oameni pe lângă noi stop și-i
dă drumul. Ieșim din Almata și dăm de câmpie. Cât vezi cu ochii
doar câmpie....uscată, galbenă. Pfffffff, cred că e greu de trăit
aici. Nu m-aș putea vedea. Mai un deal, mai o fermă. Se pare că e
final de sezon agricol, o grămadă de combine care seceră grâul le
intersectăm pe drum.
Într-un final, după vreo 200 km și mult privit pe
fereastră, parcă mai apare câte o denivelare pe drum. Trecem prin
două filtre auto, șoferul nostru încetinește, merge cu vreo 30
km/oră și am trecut fără să ne oprească. Șofatul ....aici ...
o altă poveste. Fiecare merge pe banda care îi convine, pe
contrasens, prin orașe se trece pe roșu, parcă ar fi o junglă
auto.
Într-un final ajungem la graniță, șoferul nostru ne
face semn să coborâm, să ne luăm bagajele și ne zice că la
14,30 adică peste o oră ne vedem dincolo de frontieră. Ne luăm
cam sceptici bagajele, nu suntem siguri că-l vom mai vedea, dar nu
avem de ales. Încercăm să-l vedem intrând în rând cu mașina
(se pare că fiecare șofer trebuie să treacă granița singur, fără
pasageri). Nu avem de ales așa că întrăm în incinta, într-o
clădire.
Punctul de frontieră dintre Kazachstan și Kirgistan
Vedem mai multe rânduri, un om al armatei (care îi găsești pe post de orice în țările astea) ne îndrumă către un rând. Stăm, toate lumea se înghesuie (ca să nu zic ca animalele), Mihai ajunge la ghișeu și îi trântește într-o rusă nepoliticoasă că nu stăm la ghișeul care trebuie. Ne arată un altul, așa că ne mutăm totți trei din nou. Stăm cuminți la al doilea ghișeu pentru ca o tanti blondă să ne zică aceeași poveste pe un ton intrigat. Răbdarea noastră cam ajunge la limite. Cei din spate continuă să pună presiune pe noi de fiecare dată când aud că nu stăm la coada care trebuie și se împing în stil mare. Ne mutăm a treia oară. Aici parcă e cel mai rău. Stăm trei persoane în paralel (unde ar trebui să stea câte una) și din spate te împing foarte tare încât abia îți ții echilibrul.
cimitir din Kazachstan
Suntem încurajați de un rus care vorbește engleză și ne spune că și el a fost trimis la această coadă. Raluca are în față o „domnișoară” care într-una îi bagă părul în gură, cei din jurul nostru cred că au și uitat cum e să faci duș, așa că pot să spun cu mâna pe suflet că nu e cea mai organizată vamă în care am fost în viața mea. Într-un final ajung și eu la ghișeu, domnul se uita la pașaportul meu cu foarte multă insistență și îmi spune că nu am viză de Kirgistan, deci nu pot să trec. Eroarea apare din faptul că viza ne-a fost dată de Ambasada Kazachstanbului, deci nu arată ca o viză normală de Kirgistan. Se uită și colega lui, se uită și un alt coleg.
Parcă mă simt în România când trei funcționari se
uită toți la același lucru, nu-l înțeleg și dau toți din cap
cu multă „înțelepciune”. Într-un final hotărăște să
meargă la ceva superior de unde primim blagoslovirea de a intra în
Kirgistan. La Raluca și Mihai merge mai repede, nu se mai repetă
tot circul, așa că în cele din urmă ne regăsim cu toții în
Kirgistan. Bun, ieșim din clădire alături de alți oameni, fiecare
cu băgăjelul lui, cu cățel, cu purcel și ne vedem nevoiți să
intrăm într-o altă clădire, de data aceasta pe cealaltă parte a
graniței, ce ține de Kirgistan. Aici merge mult mai repede
(bineînțeles cu înghesuiala fără de care oamenii aceștia nu
cred că se simt bine), primim ștampila de intrare în țară și
iată-ne trei români proaspăt intrați în Kirgistan.
Primul gând, să ne căutăm șoferul. Am ratat
întâlnirea ce-i adevărat, e ora 15. Ia-l de unde nu-i. Mihai
aruncă o privire prin parcările din jur, dar nici urmă de el.
Hotărâm să ne resemnăm că nu-l vom mai găsi. Ne dăm seama că
nici măcar nu avem bani, monede kirgize (sum)
și sperăm să găsim un mijloc de transport pe care să-l plătim
cu tenge. Mihai ne arată că a primit 60 de sum, rest de plăcintă,
cu care cineva i-a spus că putem ajunge la Bishkek. Aratăm unor
mașini moneda de 20 de sum și zicem că mergem la Bishkek dar se
repetă figura din Almati – mai mulți ne râd în față :D. Ne
dăm seama că ceva nu este bine, ne aducem aminte că în carte 1 Eu
= 50 sum așa că, cu un pic de matematică ne dăm seama de eroarea
produsă :D.
Moneda autohtonă din kirgistan - sum
Raluca ia inițiativă, merge să caute un taxi, cel mai ieftin, găsit cu un pic de ajutor din partea unei doamne care vorbea engleză 1200 tenge. Nu e ieftin, dar nu mai suportăm să stăm în granița asta. Domnul pare să fie de treabă ( așa părea și vechiul taximetrist :D), dar ne duce până în centru fără evenimente. Mihai e contrariat de faptul că toată lumea încearcă să ne tragă pe sfoară. Eu sunt mai calmă, bănuiam că așa va fi, se întâmplă de obicei înțările unde nu poți comunica cu populația autohtonă. E riscul de a veni turist într-o locație mai exotică.
În cele din urmă ajungem în centru în Bishkek. Nu
știu de ce dar parcă dintr-o dată mi se face dor de Almati. Ne dăm
seama că nu am mâncat nimic azi, așa că intră într-un magazin.
Schimbăm prima dată niște bani, 25 Eu, eu și Raluca. Cursul e 1Eu
= 57.3 sum. La magazin prețurile ni se par mult mai acceptabile
decât în Almati, ne cumpărăm de mâncare și ne postăm în parc.
Bem o cafea apoi, suntem destul de obosiți, am avut o zi plină așa
că ne bate gândul să o tăiem azi spre Ala – Archa Canyon,
obiectivul nostru de lângă Bishkek, măcar așa nu va mai trebuie
să plătim cazare în noaptea aceasta în oraș. Suntem destul de
dezorientați, din nou trebuie să găsim taxi, din nou țigănie cu
prețul, cu negocierea, cu trasul pe sfoară.
Bishkek
Raluca găsește un francez, mai mult din greșeală, care vorbește rusă și ne negociază un taxi până în zona turistică cu 1200 sum. Nu e puțin, dar dacă am rămâne în oraș sigur am cheltui pe cazare destul de mult (asta dacă nu am adopta planul cu dormitul în parc :D). Plecăm până la urmă. Sunt în jur de 30 km. Ajungem pe înserate/. Taximetristul e destul de în regulă, ne lasă lângă un hotel.
Bishkek
Plătim însă înainte intrarea în parcul natural (știam de taxă din carte), dăm 380 sum și primim chitanță pe 260 :D. Pe Mihai îl scoate din sărite tot trasul acesta pe sfoară. Nu-i de mirare cum merge economia. În drum spre canion am oprit la un magazin, am cerut chitanță pentru că nu eram în clar cu prețul obiectelor cumpărate dar mi s-a spus că nu este posibil (de fapt că e imposibil :D) să primesc chitanță. Și asta am pățit-o în multe locuri de-a lungul acestor zile.
Plătim însă înainte intrarea în parcul natural (știam de taxă din carte), dăm 380 sum și primim chitanță pe 260 :D. Pe Mihai îl scoate din sărite tot trasul acesta pe sfoară. Nu-i de mirare cum merge economia. În drum spre canion am oprit la un magazin, am cerut chitanță pentru că nu eram în clar cu prețul obiectelor cumpărate dar mi s-a spus că nu este posibil (de fapt că e imposibil :D) să primesc chitanță. Și asta am pățit-o în multe locuri de-a lungul acestor zile.
chioscul de la intrarea in parcul national Ala-Archa
O luăm pe drumul dincolo de bariera unde n-ai voie să treci cu mașini și ne bate gândul să dormim sub o masă, în caz că plouă, pe lângă folia de supraviețuire care o avem pe post de cort să ne ocrotească și masa. Raluca vine încântată, a găsit un brad ocrotitor, așa că nu mai stăm pe gânduri și punem folia la baza bradului și întindem sacii. Ne facem niște poze, ne pare tare haioasă situația și adorm ca un buștean. O întreb pe Raluca dar parcă mă gândesc că sunt și eu în aceeași situație – ce neam de neamul ei a ajuns până aici, în Kirgistan și doarme sub un brad :D. Îmi place tare mult situația în care ne află, te face să te simți liber, dezinhibat, să uiți de atâtea reguli impuse de societate, te face să te schimbi cred și să apreciezi lucrurile care contează. Picură, dar totuși nu-mi fac nici o problemă, mă simt în largul meu, mă simt liniștită.
cortul nostru pentru doua nopti
PS
PS
îmi trece în gând acuma seara când scriu acest
raport cât de norocoși suntem că trăim în România și numai
când ajungi în locuri cum am ajuns noi azi și poți să faci
comparație poți să-ți dai seam, de acest lucru. Sper ca voi care
citiți aceste gânduri să mă credeți pe cuvânt și să apreciați
un pic mai mult ce țară avem.
Ride to Almata – Expediția Mramornaya Stena 6400m
Participanți: Cristina, Ilia, Magy, Mihai, Peter,
Raluca
Perioada 31.07.2012
În urma discuțiilor de ieri seară suntem deciși să
luăm azi drumul spre Almata (Almaty), fosta capitală a
Kazachstanului.
Din cauză că ascensiunea a mers mai repede decât
ne-am așteptat (nu a fost nevoie să folosim zilele de rezervă
pentru vreme bună) ne-au rămas în loc de trei zile pentru turism
cultural, șase zile. Nu vrem să le irosim stând la Karkara, așa
că ne decidem să mergem la Almata și apoi spre Kirgistan, mai ales
că avem deja viza cumpărată și neutilizată până momentan.
Mă trezesc la 8 dimineața cu gândul să definitivez
bagajul, avem o dimineață liniștită, nu știm ora exactă când
va veni mașina după noi. Mai profităm de timpul rămas pentru a
socializa cu prietenii noștri, ghizii, eu încerc să ajung la zi cu
rapoartele (nu prea îmi iese :D)
După masa de prânz suntem îmbarcați în mașină și
ne așteaptă un drum de aproapte 5 ore și 290 km până în oraș.
Trecem pe lângă gardul de sârmă ghimpată ce reprezintă granița
dintre Kazachstan și Kirgistan. D. Cazbek ne spune că în urma unor
alternacații din ultimii ani regimul de trecere a frontierei s-a
înăsprit și unele puncte de frontieră s-au închis. Așa s-a
întâmplat și cu cel care îl foloseau ei din apropierea taberei.
Acum sunt nevoiți să utilizeze un drum foarte degradat ce poate fi
parcurs doar cu mașină de teren.
Profit să privesc peisajul, în drum, când am venit,
mai mult am dormit, eram foarte obosiți. Încerc să descifrez țara
aceasta care seamănă din atâtea puncte de vedere cu a noastră și
cu multe altele care au fost afectate, distruse și mâncate ca și
culturi de comunism. Urme care încă se văd, răni neînchise,
foste clădiri colective, un mod de viață tradițional și autohton
aproape șters de pe fața pământului. Mai vezi ici colo câte o
iurtă cu câteva animale pricăjite. Peisajul însă fantastic, cel
puțin până dai de civilizație.
Mi se pare că văd o națiune care încearcă să se
regăsească, parcă ne văd pe noi. Poate totuși stăm mai bine
decât ei, nivelul de viață este clar peste al lor. Un contrast
puternic între ceea ce văd acuma și ceea ce voi vedea în Almata.
Pe cât de sărăcăcios este stilul de viață ce-l am în față pe
atât opulența va ieși în evidență în oraș.
Suntem pe la 19,30 în oraș, ne lăsăm la agenție
bagajele ce nu vrem să le luăm cu noi în Kirgistan. Ajungem și la
pensiunea, dacă poți să-i zici așa, unde vom rămâne două nopți
și mergem să schimbăm niște tenge, moneda lor națională (când
am ajuns în țară am fost destul de neinspirați încât să avem
la noi doar euro). Ne plimbăm un pic prin oraș, luăm niște fructe
(n-am mai mâncat fructe pe săturate de două săptămâni!!!!).
Orașul, cât am apucat să vedem acuma seara este destul de
liniștit, curat, mâine avem dedicată ziua să ne plimbăm mai
mult.
Cristina
INTERVIU RADIO ROMÂNIA CLUJ
cu E.M. Dinicu și Cristina Ianc
ARTICOL ZIARUL HUNEDOREANUL
Final trip – Tabăra de bază avansată Bayancol 3200m- Tabăra de bază Karkara 2000m - Expediția Mramornaya Stena 6400m
Participanți: Costea, Costea 2, Cristina, Dima, Edy,
Ilay, Magy, Mihai, Misha, Peter, Raluca, Renat
Perioada 30.07.2012
Suntem din nou în tabăra de bază avansată. Azi e
prima zi după multe dimineți când nu trebuie să ne trezim la ora
5 (sau mă rog la atât ar fi trebuit să ne trezim în fiecare
dimineață). Deschid totuși un ochi la 6,30 și îmi dau seama că
iar îmi este umflată fața. Nu mi-am dat încă seama dacă
problema a apărut în urma coborârii de la altitudine (n-ar trebui
să fie asta) într-un ritm alert sau doar curenților provocați de
valea lângă care ne avem tabăra de bază avansată.
Azi avem o zi mai lejeră, trebuie să ne punem
echipamentul la uscat, mâine vine elicopterul după noi. Deși mi-am
propus cu Raluca să ne plimbăm azi nu cred că vom fi în stare.
Plutește în aer o stare de letargie și toată lumea parcă își
dorește doar să se refacă fizic și psihic. Ciudat cum te simți
când știi că ți-ai atins scopul pentru care ai venit. Extaz și
apoi eliberare de povara care ai cărat-o cu tine atâta timp, din
momentul în care ai știut că ai pornit pe acest drum.
La ora 9 avem totuși micul dejun, preparat de Sasha.
Mulți dintre voi probabil cred că un ajutor logistic din partea
unei agenții ar putea submina scopul nobil al unei expediții
montane. Probabil chiar și eu am crezut asta și chiar m-am simțit
vinovată că am apelat la serviciile unei agenții și poate chiar
mi-a fost rușine. După experiența prin care am trecut pot să spun
cu mâna pe suflet că mă bucur că am adoptat această soluție.
Foate greu se poate imagina când vii rupt de oboseală
de pe munte ce poți să simți când cineva te așteaptă cu o supă
caldă și un zâmbet. Sasha, bucătarul a fost cel care ne-a
așteptat de fiecare dată pe poziții și pentru asta îi mulțumim
cu toții. Da, marii exploratori din trecut nu au apelat la
serviciile unor agenții dar asta pentru că aveau cu ei deja un
munte de oameni care îi susțineau. Acum, în era când cu greu te
strângi 2-3 oameni pentru o expediție am ajuns să cred că pentru
o reușită de succes ai nevoie de serviciile unor astfel de oameni.
Da, bineînșeles poți să o faci și singur, nu cred
însă că cu niște costuri mai mici cu mult, dar cu mult mai mult
efort fizic și psihic și să nu uităm după 3 săptămâni într-o
astfel de expediție trebuie să fi totuși capabil să te întorci
la muncă.
Am cam divagat, sper cu folos. Ne întindem deci
-șerpăria-, cum zice Mihai la uscat. Intenționez să-mi fac un
rucsac cu lucruri folosite pe munte (care nu vreți să știți după
atâtea zile cum miros) pe care să nu-l mai deschid până acasă.
Uitându-te din depărtare pare o piață de second :D
Îmi iau costumul de baie și merg să mă spăl, în
râul format din topirea ghețarului. Vă puteți imagina temperatura
care o are. E revigorant oricum să te poți simți iar curat, dacă
poți să spui asta.
Nu ajung bine de la apă că Sasha ne intormează să
fim gata într-o oră și jumătate pentru că vine elicopterul după
noi. Într-un fel îmi pare bine, totul se va termina mai repede. Vom
reuși să ne spălăm cu apă caldă, parcă de lucru acesta îmi
pare cel mai bine. Nu poți aprecia un duș cald decât atunci când
ajungi să-i simți cu disperare lipsa. S-au dus planurile mele cu
rucsacii făcuți de-a gata, îmi arunc doar lucrurile în bagaje,
oricum va trebui să le mai scot, nu sunt uscați din bocancii de
altitudine, nu pot să-i las o săptămână în rucsac, cine știe
ce virmisori s-ar dezvolta acolo :D.
Deși domnește o stare de panică ne dăm seama că vom
fi gata pe când vine elicopterul. Sasha, bucătarul, Dima, Misha și
Costea 2 vor rămâne în tabăra de bază avansată, până vor
coborâ de pe munte cei trei kazaci care au început și ei
ascensiunea vârfului ieri. Nu ne-am întâlnit cu ei, au ales o altă
rută, din cate am înțeles mai puțin tehnică, în apropierea
graniței cu China.
Mai trag câteva cadre, în așteptarea elicopterului și
mai stăm la o poveste. Dacă te uiți atent încă mai poți vedea
urmele lăsate de noi între tabăra 1 și tabăra 2. Nu-mi vine să
cred că ieri am coborât o diferență atât de mare de nivel. În
jur de ora 14 se strică vremea, cam asta se întâmplă în fiecare
zi așa că răsuflăm ușurați când vedem că totuși elicopterul
vine după noi.
De data aceasta este cel al armatei Kirgistanului.
Par mult mai îndrăzneți decât cei cu care am venit. Se ridică
instant pe o pală de vânt și gata, am lăsat în urma noastră
tabăra de bază avansată, împreună cu atâtea vise și speranțe
ale noastre îndeplinite.
Avem parte din nou de un zbor cu elicopterul de 40 min,
admirăm un peisaj extraordinar, atât de virgin încât îți vine
greu să crezi. Și mai credem că Europa este specială...., este
într-adevăr, dar cred că ar trebui să deschidem ochii mai bine
pentru a vedea și alte culturi din jurul nostru.
Sunt prea obosită încă să conștientizez că s-a
terminat aventura montană, dar să nu uităm mai avem încă aproape
o săptămână de stat în Kazachstan. O parte din zile le vom
petrece la turism cultural, dar asta într-o altă relatare.
Am ajuns la Karkara în jur de ora 13, aterizând cu
elicopterul pe partea kirgiză a râului. Trebuie deci să trecem
granița. Probabil că suntem singurii din elicopter care au viză
pentru Kirgistan, deci big boss, găsește altă soluție. Alături
de noi mai sunt 3 spanioli (aflăm ulterior că îl cunoșteau pe
Horia Colibășeanu din expediții în Himalaya) care au avut o
încercare de a escalada un perete nordic al vf Podeda. Nu au reușit
însă din cauza vremii care acest sezon a fost foarte capricios. A
nins foarte mult. Până acum nici măcar Khan Tengri nu a fost
escaladat.
Ne cazăm în unul din corturi, facem un duș cald mult
așteptat și încercăm să ne punem lucrurile la uscat. Ne mișcăm
în reluare. Tot ce ne vine să facem este să stăm, să mâncăm și
să ne refacem. Reușim să luăm legătura cu partenerii noștri
media Radio România Actualități, să le facem o scurtă relatare
despre zilele noastre pe munte și ascensiunea vârfului. Sunăm azi
și acasă să-i liniștim pe cei care se gândesc și au fost
alături de noi, măcar cu gândul de-a lungul expediției. Le
mulțumim pentru asta.
Ultimul inventar al urmelor fizice lăsate de ascensiune
se răstrânge la fața umflată, buzele crăpate în urma
deshidratării care am încercat în mod disperat să o prevenim,
picioare umflate (probabil în urma bocancilor de altitudine care au
luat apă în ultima zi si a marimii cu doua numere mai mari), la
Raluca degetele de la mână amorțite (problemă de dinainte de
expediție, neagravată din fericire) și la Mihai urmele lăsate de
bocancii de altitudine.
Este prima zi după două săptămâni când socializăm
până la ora 23.30 seara. Descarc pozele, aruncăm o primă privire
peste cele din ziua cu vârful, suntem mulțumiți. Ne luăm și o
bere cu 3 euro de la restaurant. Încercăm să dezvoltăm subiecte
ce nu țin în sfârșit de Mramormaya. Cei din jurul nostru sunt
foarte contrariați de faptul că suntem speologi. De ce te-ai băga
sub pământ??? când acolo e frig și noapte? Și dacă chiar suntem
de ce am migrat spre alpinism??? Încercăm să le spunem că vrem să
le îmbinăm pe amândouă, că nu se bat cap în cap. Sunt tare
amuzanți. Mai încercăm să aflăm informații despre obiective
turistice din zona Almata și Kirgistan.
Facem schim de opinii și păreri cu Magy și Peter care
trăiesc în Noua Zeelandă. Abia acum realizez că la ei e rece ,
sezon de iarnă. Că la ei vară este în perioada Crăciunului. Nu
m-am gândit niciodată la asta. La ei vacanța de vară este o dată
cu Crăciunul. Toată lumea ne întreabă despre România, fiecare
încearcă să profite că se găsește la masă cu persoane cu mai
multe naționalități. Suntem la masă români, ruși, kazaci,
australieni.
La ora 12 mergem la somn. Dorm ca un lemn și simt că
mi-e cald după mult timp.
Cristina
Great descent – Tabăra III - Tabăra de bază avansată- Expediția Mramornaya Stena 6400m
Participanți: Costea, Costea 2, Cristina, Dima, Edy,
Ilay, Magy, Mihai, Misha, Peter, Raluca, Renat
Perioada 29.07.2012
În urma efortului de ieri și a vântului care a suflat
toată noaptea foarte tare am reușit totuși să dorm ca un buștean.
Planul...ca de obicei, trezirea la 5 și plecarea la 7. Tot ca de
obicei nu reușim să ne mobilizăm în rând cu lumea. Îi aud pe
Magy și Peter care se pregătesc să plece spre vârf. (ieri au
abandonat din cauza vântului și a unui pasaj ce trebuia cățărat).
Nu-i indiviez deloc la ce vânt suflă, parcă mai tare decât ieri.
Restul colegilor cu care trebuie să coborâm, nici un semn. Reușim
la pe 5,30 să mâncăm și ... să adormim din nou :D. Ne bazăm
totuși pe faptul că vântul ne întârzie plecarea.
La 7 vine Dima să ne mobilizeze, așa că ne grăbim cu
bagajul și când ieșim din cort, nimeni (în afară de cortul
ghizilor, cortul lui Magy și Peter + cortul kazacilor care era
culcat de vânt puse pietre peste. Incredibil ce tare suflă vântul.
Merg până la cortul ghizilor, scutur și nu pot nici vorbi din
cauza vântului. Mihai propune să intrăm în cortul nostru, până
trece episodul cu vântul, sau măcar se aplanează. Lăsăm rucsacii
afară. Așteptăm 15 min și Raluca merge din nou la cortul
ghizilor. Îi găsește acolo pe Costea 1, Costea 2, Dima, Misha
îngrămădiți, plănuind cum să demonteze cortul culcat de vânt (
un cort de altfel care nu prea avea ce să caute la peste 2500m,
părerea mea).
În cele din urmă reușim să strângem cortul
problematic, cortul nostru și să ne punem în mișcare. Este atât
de frig încât nu pot să-mi leg șireturile de la bocancii de
plastic, sunt înghețate. La fel a înghețat și fermoarul de la
parazăpezi. Sistemul de la bețele de treking idem. Pornesc cu
pioletul într-o mână și un băț, așa stricat cum e. Mihai are
aceeași problemă. Îmi pun încălzitoare pentru picioare, dar nu
se declanșează. Sper totuși ca în timp ce fac mișcare să mă
încălzesc. Trebuie să urcăm o pantă mică, până începe
coborârea spre tabăra 2. Cu de abia respir din cauza vântului.
Mergem la început nelegați în coardă, deși panta
este considerabilă. Avem o porțiune aproape verticală unde băieții
au pus o coardă pentru rapel. Am probleme din nou cu colțarii. Din
cauza frigului chingile care strâng colțarii pe bocanci au înghețat
și nu pot să le reglez bine. Micul Dima care se mișcă de altfel
foarte bine, poate un pic prea sigur pe el alunecă și îl văd
venind vertiginos și cu o viteză uluitoare către mine.
Într-o fracțiune de secundă trebuie să iau decizia
dacă rămân să îi stopez alunecarea sau mă trag (nu suntem
legați în coardă- nu prea pot să fac nimic). Îi văd colțarii
în picioare parcă înfingându-se în gambele mele, așa că mă
trag. Încearcă să-și înfigă pioletul în sol dar terenul este
mixt. Din cauza vântului puternic care spulberă zăpada rămâne
un strat de pământ înghețat cu pietre. Se oprește în cele din
urmă după ce a ras pământul cam 15 metri. Daune, doar materiale
din fericire, merg la el să evaluăm situația. Și-a rupt pufoaica
dar în rest e ok. În cele câteva secunde în care s-a petrecut tot
parcă gândesc cum ar fi să cobori de aici nu accidentat. Sper în
gândul meu să nu fie totuși cazul.
După incident ne legăm în coardă (nu că ar fi fost
vreo diferență, dacă eram legați dinainte, probabil doar ne târa
și noi după el) Dima, Ilay și cu mine. Cealaltă echipă (Costea2,
Ralu și Mihai) ne depășesc dar ne revedem în tabăra 2, după ce
mai avem de trecut o porțiune cu o înclinație de aproape 70 gr,
care se parcurge pe o coarda fixă (de fapt o coardă de rafie...).
Încerc să nu mă las în ea și să descațăr. Ilai se mișcă cam
nesigur pe el și nu mă simt comfortabil legată în coardă cu el.
Stăm 10 minute în tabăra 2, mai trebuie să luăm
niște lucruri lăsate aici, le îndesăm în rucsaci și Dima se
grăbește să o luăm în față, pentru a putea face urme el. Cât
e înclinația mare merge relativ repede, avem apoi de traversat
căldarea, unde la fiecare pas te chinui, te afunzi. Ilia care este
cel mai greu dintre toți, se afundă cel mai tare, e legat în
coardă după mine, așa că de fiecare dată când intră până la
brâu în zăpadă simt coarda tensionată și nu mai pot înainta.
N-ar trebui să fie enervant, dar pe lângă că sunt
obosită nu mai am putere să-l mai încurajez și pe el. Îi văd
fața, care exprimă vinovăție de fiecare dată când mă uit către
el cu reproș. Dima se oprește și el, de fiecare dată când se
întinde coarda între noi. E un băiat simpatic, destul de tânăr,
nu cred că are mult peste 20 de ani, dar e puternic și are voință
multă. Echipamentul pare să-l aibă primit care de unde, e foarte
uzat, dar asta nu pare să-l împiedice să facă ce-i place, să
vină pe munte. El e unul dintre cei trei alpiniști kazaci, din
Almaty, care s-au lipit de expediția noastră. Este total opusul lui
Ilia, omul de afaceri rus, moscovit, care pare să nu aibă nici o
legătură cu muntele, în afară de o condiție fizică bună și
bani pentru echipament.
Mă tot gândesc la lucrurile astea în timp ce urc
ultima pantă considerabilă, după traverseul din căldare. Ne oprim
destul de des, îmi simt picioarele grele. Cred că ascensiunea
aceasta a fost cea mai mare provocare fizică din câte îmki aduc
aminte.
Mai avem două coborâri mai tehnice până în tabăra
1. Aplic cunoștințele de la Școala de iarnă salvamont, cobor
prima dată o pantă de vreo 50 grade cu piolet ancoră. Dima pune și
o coardă, e ora 13 și în mod normal nu ar trebui să coborâm pe
aici cu atâta zăpadă căzută recent, dar nu avem de ales. Merge
Ilia primul și apoi eu. Văd echipa Ralucăi care e la pasajul de
mai sus, mai mult pe fund decât pe picioare (aflu mai tarziu că o
făceau intenționat :D) și mă bucur că nu mai am mult până în
tabăra 1. Mi se pare destul de obositor mișcarea care trebuie să
o fac de fiecare dată când înfig pioletul în zăpadă pentru a
putea coborâ în siguranță. Deja am făcut 2000m diferență de
nivel azi. Mai o mie și 15 km distanță până la tabăra de bază
avansată unde Sasha ne așteaptă cu siguranță cu supă caldă și
ceai.
În tabăra 1, îl văd pe Misha, care se pare că
pornise singur se pare mai devreme. E un tip solitar, nu foarte
sociabil. Îmi pare bine totuși să îl văd, a pus să se topească
zăpada și la setea care o am în mine m-aș bucura să văd pe
oricine. Mi se termină bateria de la aparatul foto așa că gata cu
pozele. Ajung și ceilalți în tabără, sunt însetați și ei așa
că punem și oala noastră cu zăpadă, pentru a face apă. Pentru a
obține ceva la altitudine, parcă totul necesită mai mult efort.
Scoatem mâncarea. Băieții se bucură când le arătăm că mai
avem o rudă de salam. Deși nu sunt fan, abia aștept să îmbuc
ceva consistent. Raluca mai are niște fructe uscate și niște
tunning. Eu mă postez lângă oala cu apă și fac plinul cu apă.
Stăm la soare, vântul s-a domolit aici mai jos, parcă
e chiar plăcere să stai la soare. Băieții mai dau câte un strat
vestimentar jos. Parcă aș face și eu asta, dar am un bagaj atât
de mare încât n-aș mai avea unde să mai pun altceva. De aici
parcugem traseul fără colțari, ham și piolet, așa că la toată
hardughia mai trebuie să le găsesc și lor un loc. Misha ne mai
pasează niște butelii, de la echipamentul colectiv, dar din
fericire și le însușesc Ralu și Mihai.
Pe la 14, 30 începem să coborâm din tabăra 1. De
fapt avem de parcurs o creastă cu o față sudică, fără zăpadă
și una nordică. Așa că mergem ba pe stâncă, ba pe zăpadă. O
porțiune mai abruptă, mă face să mă afund până la brâu, dar
cu mâncarea care am băgat-o în mine acuma mă simt mult mai bine.
Nici nu mai trebuie să mă concentrez atât de asiduu la fiecare
mișcare.
Urmează o zonă mai expusă, unde trebuie să
descățărăm, așa că aici s-a pus o coardă de asigurare. Un
traverseu la dreapta și ieși într-o creastă friabilă. De fapt
aici totul este friabil. Diferențele mare de temperatură și
ghețarii par să macine la propriu munții. Parcă ar fi niște
masive formate din grohotișuri. Trec prima după Misha, așa că
pornesc în jos încet. O văd pe Raluca, care încearcă să îl
ajute pe Ilia, săracul are dificultăți la orice presupune un pic
mai multă îndemânare, dar din păcate nu este dispus să primească
sfaturi. Costea mare trece în fața mea, așa că am spor mai mare
la coborâre.
Ne regrupăm înainte de o porțiune foarte abruptă de
grohotiș , unde orice bolovan venit mai de sus ar putea să se
transforme în ceva fatal. Așa măcar, dacă suntem aproape,
distațele de la care ai putea primi astfel de cadouri sunt mai mici.
Culoarul pe care coborâm dă în ghețar. Ocolim crevasele și
într-un final ajugem la valea pe care vom coborâ până în tabăra
de bază avansată. Merg destul de mecanic, o văd pe Raluca parcă
legănându-se la fiecare pas și îmi dau seama că fac același
lucru. Nu vorbim mult între noi, fiecare cu gândurile lui, Ilia a
rămas în urmă, Misha îl mai așteaptă când e prea departe.
Dă să plouă dar nu mai contează, știu că voi
ajunge la cort, mă voi schimba de hainele pe care le am pe mine de
aproape 10 zile și nimic nu va mai conta. Încerc să refac în
minte traseul care îl mai avem de făcut: mers pe vale, urcare la un
grohotiș, traverseu, coborât la podul ce ne va trece peste râul
format din ghețar, cort și apoi Sasha (bucătărie :D). Plănuiesc
cu Raluca să ne facem o poză și o filmare când ajungem la cort.
Știu că e un moment care trebuie memorat.
Aș vrea să zic ceva mai cu substrat dar nu mai pot,
gândul îmi stă la ceaiul din cortul lui Sasha. Mă bucur când
ajunge și Mihai, ne facem poza tradițională din față și din
spate a echipei și pun bagajul jos. Până acum l-am ținut în
spate, parcă cu un pic de teamă că dacă îl dau jos, acolo va
rămâne. Mă simt foarte ciudat după ce mă schimb (la aproape 2
ore după ce am ajuns), liniștită. Ralu îmi spune că echipa care
a fost azi pe vârf coboară și ei, Sasha a primit informația prin
stație de la Edy. E o seară liniștită, încerc să trag niște
cadre cu muntele pe noapte, parcă nu am somn.
E atât de diferit față de ce e pe munte, acolo sus...
Văd niște luminițe și mă bucur să știu că suntem toți aici
jos, în siguranță. Magy e cu zâmbetul pe buze, mă surprinde ca
după atâta efort să o văd încă atât de veselă. E o persoană
deosebită și mă bucur că am avut onoarea să o cunosc. Deși nu e
frig sunt cu pufoaica pe mine, parcă mi-e greu să mă obișnuiesc
cu liniștea asta din vale. Pe la ora 23 declar ziua încheiată
pentru mine. Știu că azi s-a terminat ce a fost greu și de acuma
urmează recuperarea.
Mă bag în sacul de puf liniștită și mă bucr că
tot s-a terminat cu bine.
Cristina
Peak day - 6400m - 28.07.2012– Expediția Mramornaya Stena 6400m
Participanți: Costea, Costea 2, Cristina, Dima, Edy,
Ilay, Magy, Mihai, Misha, Peter, Raluca, Renat
Perioada 28.07.2012
Trece ora 5, nici vorbă de plecare pentru că nici
măcar nu poți să ieși din cort din cauza intensității vântului.
Stăm liniștiți în saci, acolo e bine. În jur de ora 7 apare
Misha care ne spune să ne pregătim pentru că în 20 min plecăm pe
vârf. Pfffff. Iar organizare tip rusească (ad-hoc). Mâncăm repede
șuncă și cașcaval, încercăm să îmbucăm ceva să fie
consistent. Deși diferența de nivel nu e mare în teorie, creasta
care trebuie să o parcurgem se numește în limbaj local cocoașă
de cămilă. Numele e destul de sugestiv încăt să ne așteptăm că
tot vom coborâ și urca.
Luăm rucsacul cu noi având ceai, apă și ceva batoane
energizante. E foarte frig afară, suntem toți cu pufoaice pe noi.
Le avem pe cele de la Nahanny. La fel și mănușile. M-am așteptat
ca la efort să-mi fie cald cu ele. Dar nu, e tare faină senzația
care ți-o dau articolele de îmbrăcăminte din puf. Nu sinți că-ți
este cald ci pur și simplu că-ți este bine. N-am mai urcat
niciodată undeva pe un vânt atât de puternic. Ralu mi-a zis
ulterior că de abia putea respira. Ne strângem glugile pe cap și
le închidem pe față. Suntem cu ochelarii de schi, dat zăpezii
care este viscolită de vântul puternic.
Când am pornit spre
vârf sufla un vânt foarte puternic. Curentul de aer rece îţi
biciuia faţa şi simţeai că nu poţi să respiri bine. Era un
efort calculat, mergeai în ritmul celui din faţa ta, numărând
aproape fiecare pas şi calculând fiecare mişcare. Știi că e
ultimul mare efort ce trebuie făcut înainte să simți liniștea.
Liniștea că ai ajuns pe vârf, așa că te mobilizezi, nu ai de
ales.
Urcăm pentru început cam 100m diferență de nivel
pentru a ajunge în creasta ce trebuie parcursă. Mai mult sau mai
puțin orizontal un parcurs ne duce la un perete de stâncă ce
trebuie urcat. Ajungem aici echipa australienilor, care așteaptă
să urce Ilay. Văd o coardă veche, pusă acolo să te ții de ea,
doar pentru echilibru și pe Ilay care se bălăngăne ținându-se
de ea. Trece cu chiu cu vai și urmează Magy. Am impresia că nu-i
place coarda și amarajul care de jos pare mai sănătos decât este
în realitate, așa că cei doi hotărăsc să se întoarcă.
Urmăm noi, trecem. Ajung în dreptul amarajului care
este de fapt un colțișor de stâncă. Nu-mi plac acești oameni
(ghizii ruși) câteodată pentru că se joacă cu siguranța. După
pasajul vertical urmează un traverseu pe care au lăsat o balustradă
din coardă. Zăpada e înghețată așa că prind bine și colțarii
și pioletul. Ne regrupăm deasupra acestei porțiuni și continuăm
apoi ascensiunea. La Mihai îi este rece la mâini așa că ne oprim
să-i dea Raluca o pereche de încălzitoare. Și-a pus și ea în
mănușile Nahanny, pentru că a avut ceva probleme cu articulațiile
de la mâini. Mie mi-a fost rece doar la plecare la picioare, pentru
că zilele trecute, în ascensiune mi-au transpirat în bocanci. N-am
reușit să-i usuc cum trebuie. Peste noapte șoșonii interiori i-am
avut în sacul de dormit dar degeaba. Acum, că fac mișcare mă simt
bine, chiar nu mi-e frig.
Urcăm consecvent acum pe un versant al crestei acoperit
cu un strat subțire de zăpadă, gheață și bolovani. Unele pasaje
sunt destul de expuse cu o înclinație de peste 65 gr și te cațeri
la propriu. Din ultima șauă vedem o cocoasa ce trebuie urcată
și echipa din față care au luat-o prin partea stanga a crestei pe
o porțiune cu o înclinație de în jur 75 grade. Au lăsat o coardă
fixă pe care vom pune blocatoarele. Văd că iar se înoată în
zăpadă până la brâu chiar înainte de a ieși din nou pe
creastă. Nu trecem foarte repede de porțiunea aceasta, dar simt că
nu mai e mult până la vârf.
Ieșim pe o pantă și văd echipa din față pe ceea ce
pare a fi vârful. Renat grăbește pasul, așa că și noi după el.
Ne simțim bine în rest, parcă nici n-am fi la altitudine, probabil
ne-am aclimatizat bine.
se pare ca nici pe varf nu m-am putut abtine sa nu alerg :D
Nu-mi vine să cred, am ajuns pe vârf!!!! :D. Sunt un
pic dezorientată, mă simt iar ca și pe Ararat, când nu știu
exact ce ar trebui să fac. Toată lumea e agitată, să facem poze.
Ne organizăm prima dată pentru poza de grup, cu toți membrii
expediției și bannerul acesteia și apoi facem cu sponsorii, cărora
trebuie să le mulțumim încă o dată și cu tricolorul României.
Mă bucur că sunt între cele trei persoane care au putut să ducă
steagul țării noastre pentru prima dată în acest loc special. Nu
m-am considerat cred niciodată naționalistă dar mă bucur totuși
că o parte din România este azi, 28.07.2012 ora 14,20 pe vârful
Mramornaya Stena de 6400m din Kazachstan.
Vârful. Îl vezi,
ai visat la el de mult timp, te-ai pregătiti fizic prin
antrenamente, ai încercat să te documentezi, să-l înţelegi şi
să-ţi dai seama cum va fi. Încerci să-l escaladezi, pentru că un
munte nu se poate cuceri, ai ajuns pe el. Ai vrea să stai să
admiri, să profiţi de momentul acela dar vântul suflă,
coechipierii vor poze, ştii că trebuie să le faci. Admiri peisajul
de sus, vezi vârfurile crestelor din jur, care le-ai văzut cu
câteva zile în urmă doar de jos şi te bucuri. Te bucuri alături
de toţi cei care ai ajuns aici şi ai vrea să îngheţe clipa, să
poţi sta aici mai mult şi să te bucuri de natură, de peisaj şi
de munte care a fost atât de bun, permiţându-ţi să ajungi aici.
Ne gândim la colegii care au rămas acasă, dar au fi vrut să fie
cu noi. şi noi am fi vrut. Ei sunt aici totuși, cu noi și la noi
în suflet.
Admirăm peisajul, se vede vârful Khan Tengri. Din câte
știm noi încă nu a ajuns nimeni pe el, dat condițiilor meteo
nefavorabile și stratului de zăpadă foarte mare. Ghizii noștri au
fost până în tabăra doi, traseu până unde au montat corzile
fixe. Încă bate vântul tare, dar cu atâta agitație nici că nu
am mai băgat de seamă. Ne facem poză și singuri.
E ciudat că pe vârf nici nu este multă zăpadă, e
doar un strat subțire viscolit, în rest pietriș și gheață. Cu
atâta agitație parcă nici n-am apucat să mă bucur cu adevărat
de vârf. Sunt fericită că am ajuns, îi am în suflet cu mine pe
toți ceilalți care mi-ar fi plăcut să fie azi cu mine, îi am și
pe părinții mei, care îmi respectă pasiunea și îi am și pe
sponsori fără decare probabil n-am fi ajuns azi aici.
Nu stăm mult pe vârf, în jur de 40 minute, ne legăm
iar în coardă în aceeași formație și începem să coborâm.
Primul obstacol, porțiunea abruptă unde este coardă fixă. Am la
mine reverso, dar cobor din piolet ancoră și unde mai simt nevoia
pun mâna pe coardă. Merge destul de repede. Ne regrupăm jos și
începem parcurgerea cocoașei de cămilă. Trebuie să fim atenți
mai ales unde e doar sol înghețat cu piatră pentru că colțarii
nu au în ce să intre.
Descățărăm ici colo, tot ce cu greu am urcat. Ne mai
tragem sufletul și ajugem în cele din urmă la bucata cu coardă
fixă (permanentă, lăsată acolo). Coarda de la balustradă s-a
recuperat. Cum sunt acum prima mi se pare ok să descațăr până la
traverseu. Când am venit probabil cred că eram mai crispată pentru
că acum parcurg cu ușurință obstacolul. La coarda fixă încerc
să mă țin cât mai puțin de ea pentru că amarajul e făcut
într-un biet colț de stâncă, o proeminență cu o înălțime de
maxim 10 cm.
Ajung jos, văd că Renat a recomfigurat un pic
echiparea, a dublat amarajul pentru cei care vin după mine cu coarda
noastră folosind cred pioletul (din ce văd de jos). Vine Mihai,
apoi Ralu și Renat ultimul. Mă gândesc la Magy și Peter care nu
au ajuns pe vârf. Păcat, mai ales că sunt într-o condiție fizică
foarte bună. Nu ne mai grăbim deja, parcă ne-am liniștit, știm
că ne-am atins scopul și suntem toți împăcați. Abia în
apropiere de tabăra trei îmi dau seama că nu am băut azi nimic,
așa că convoc o pauză de 5 minute.
La corturi ne retragem care pe unde, parcă să medităm
în liniște la cele petrecute azi. A fost o zi plină, o zi la care
am visat de cel puțin doi ani. O zi care a fost finalitatea și
munca multor planuri, a multor antrenamente. Mă simt privilegiată
că am putut să o trăiesc și mă bucur că i-am avut pe acești
oameni lângă mine Sunt mulți care aș fi vrut și știu că ar fi
vrut să fie azi cu noi. Avem parte de un asfințit pe măsura zilei
de azi.
Încă suflă un vânt aspru când ne regăsim toți
trei în cort. Topesc zăpadă, să ne umplem termosurile cu ceai,
îmi pun pufoaica în sacul de dormit sub șolduri (simt că vine
rece de la izolir) și mă bag la căldură. Stăm ca sarmalele în
cort când începe iar nebunia de ieri cu vântul. Dar acum
amplificată într-un mod înzecit. Cortul se mișcă de parcă e
gata să ne ia pe sus. Stăm fiecare într-un colț și ținem de
cort. Ne dăm seama că de dimineață i-am luat cel puțin trei
ancore luând piloeții cu noi :D. Mihai iese afară și încearcă
să remedieze problema. Parcă e mai ok, măcar nu mai trebuie să
ținem de cort.
Îmi pun dopurile în urechi și se face liniște pentru
mine. Viscolește iar zăpada între prelată și interior, așa că
pun iar folia peste sacul de dormit și adorm liniștită și
împăcată. Mâine vom coborâ până în tabăra de bază avansată
dacă totul merge bine, deja parcă visez la mâncarea caldă cu care
Sasha ne va aștepta acolo.
Cristina
STIRILE PROTV
http://stirileprotv.ro/stiri/bihor/cu-pasi-mici-pe-varfuri-mari-doua-alpiniste-din-oradea-au-cucerit-un-varf-de-6400-de-metri-din-asia.html
Atacul final - Tabara III 5800m - 27.07.2012– Expediția Mramornaya Stena 6400m
Participanți: Costea, Costea 2, Cristina, Dima, Edy,
Ilay, Magy, Mihai, Misha, Peter, Raluca, Renat
Perioada 27.07.2012
Încercăm în dimineața să ne mobilim să nu mai
aștepte lumea după noi. Pregătim iar ceai cald și apă în
sticlele de Coca Cola pe care le cărăm cu noi de la Karkara. Scot
la interval pentru micul dejul niște șuncă de casă, făcută la
Beiuș de părinții mei. Mă bucur că îi am cu mine, chiar dacă
prin lucrul acesta. Am adus cu mine tot de la Beiuș, la rugămintea
tatălui meu (care este președintele Asociației Avram iancu Beiuș)
și o imagine a lui Avram Iancu care să o duc cu mine pe vârf.
Azi fac schimb cu Raluca, să ia ea prelata de la cort
și eu echipamentul colectiv (butelii, veselă și bețe de la cort
). Pe Mihai îl doare spatele de la rucsacul mare. Cred că toți
suntem un pic obosiți de fapt. Din fericire până în tabăra III
nu avem o diferența decât de 600m, doar că din câte am înțeles
vor fi un pic mai tehnici. Când am povestit cu Kostea mi-a spus că
în sistemul lor de clasificare în alpinism până în tabăra I
traseul este cotat 5A iar până în tabăra III este cotat 6A. Au un
fel de carnet de alpinist în care li se notează (probabil de
federație) fiecare vârf sau performanță alpină realizată.
Pe prima bucată a traseului panta urcușului e în jur
de 40 gr, este zăpadă și înaintăm destul de ok. Cu cât urcăm
însă zăpada este viscolită așa că mai sus mai mult este pământ
și pietre înghețate amestecate cu zăpadă și gheță. Vârful
colțarilor intră bine în acest amestec și nu pune dificultați
neobișnuite. Ajungem la un pasaj cu coardă de nailon (?????) fixă
pe un teren cu o înclinație de aproape 80 gr. E cățărare la
propriu, dar parcă prefer pasajele astea decât să înot în
zăpadă.
Mă simt și mai în siguranță pentru că ai totuși
în ce înfige pioletul. Încerc să nu mă trag foarte tare de corda
găsită, după ce văd că poigneul care l-am pus de extrasiguranță
alunecă în jos pe coarda prea subțire. La fiecare fidicare a lui
îi închid cama cu mâna. Ne cam stricăm ritmul cu pasajele astea
ce alternează între zăpadă, gheață și cățărare.
Nu-mi dau seama dacă simt că mi-e greu dat altitudinii
sau pur și simplu efortului depus. E un vârf de anduranță acesta,
după cum vorbeam și cu Mihai într-adevăr. S-ar putea să-l fi
subestimat un pic când am plecat de acasă. Nu mă așteptam să
găsesc aici atâtea porțiuni de cățărare. Vremea e bună, dar
suflă vântul.
Azi suntem legați în coardă cu Ed și nu prea ne
sincronizăm cu el. Raluca îi spune de mai multe ori să nu o mai
tragă după ce el depășește pasajele mai tehnice. E foarte
incomod când ești într-o poziție delicată să simți că cineva
te trage (ori în jos, ori în sus) de coardă. E și foarte obositor
de asemenea. Avem o mică divergență cu Ed, cred că el este mai
degrabă un alpinist decât un ghid alpinist, nu prea știe comunica
cu oamenii. Cred că l-a deranjat că Raluca și-a spus ofurile. Ne
dezlegăm din coardă chiar înainte de tabăra III și îl lăsăm
să mergă singur.
Topim iar zăpadă ca în toate zilele. Raluca și Mihai
vor să topească afară așa că rămân în sacul de dormit
înăuntru la căldură. E așa bine. Când se întețește vântul
se mută și ei în cort, așa că îmi preiau atribuțiunile la
zăpadă. Facem iar supă cu salam ca în tabăra II. Mă gândeam
aici, că acasă n-aș putea să mănânc așa ceva....dar aici
trebuie să-i dai organismului ceva să consume. Mi-e foarte dor de
orezul meu de toate zilele, de fructe și legume. Facem inventarul la
mâncare și ne gândim ce vom avea mâine la micul dejun. Plecarea
pe vârf se vrea să fie la ora 5. Mă termină trezirile astea
matinale. Așa avem însă șanse mai bune de vreme bună.
Tabăra III se găsește într-o șauă la altitudinea
de 5800m. Am inpresia că este un pasaj de tranzit pentru curenții
de aer deoarece nu mult după ce vin Ralu și Mihai în cort vântul
se întețește într-un mod nebun. Suflă cum n-am mai văzut să
sufle un vânt în viața mea. Îmi pare bine că mă găsesc într-un
cort și într-un sac când îl aud așa turbat. Cineva vomită iar
afară, bănuim că e Ilay. Asta nu-mi doream neaparat să o aud. La
vremea de afară începe să fie cu semnul întrebării plecare pe
vârf de dimineață.
Când trebuie să ne trezim așa suflă vântul că
cortul se mișcă din toate străfundurile lui. Intră zăpadă între
prelată și interior, fiind viscolită pe sub margini. Ne trezim în
noapte și ne acoperim cu folia de supraviețuire, nu vrem să se ude
sacii de puf pentru că n-o să fie de bine. Trece ora 5, nici vorbă
de plecare pentru că nici măcar nu poți să ieși din cort. Stăm
liniștiți în saci, acolo e bine.
Cristina
INVETRVIU CU MIHAI LA POSTUL DE TELEVIZIUNE - HUNEDOARA TV -
http://www.youtube.com/watch?v=p6y3MY1q-hM
Atacul final - Tabara II 5100m - 26.07.2012– Expediția Mramornaya Stena 6400m
Perioada 26.07.2012
Când deschid ochii la ora 5,30 încerc să mă consolez
cu faptul că nu mai avem decât câteva zile când trebuie să mă
trezesc la ora asta. Mă gândesc la bagajul care azi nu mai e atât
de ușor, dar măcar știu obstacolele care ne așteaptă azi și
asta de obicei mă ajută la eficiența înaintării. Strângem
cortul, iau iar prelata exterioară. Nu vreau să mă gândesc câtă greutate
în plus e gheața și zăpada care n-am reușit să o dau în
totalitate jos.
Azi chiar că întârziem și iar am probleme cu chingile
de la colțari. Ne legăm în coardă cu Renat, el primul, apoi
Raluca, eu și Mihai ultimul. Suntem gata înaintea echipei
australienilor dar suntem într-un fel tacit apostrofați să păstrăm
ordinea de până acuma.
Nu prea mă încântă că suntem ultima echipa dar se
pare că nu avem de ales. Pornim pe urmele celorlalți deci. Ne
mișcăm mult mai bine decât ultima dată când am fost aici. E și
mai frig, fiind dimineață. A căzut multă zăpadă peste noapte și celor din față nu le este ușor.
Partea bună din faptul că suntem ultimii e că cei din față fac urme.
Avem iar de parcurs porțiunile cu înclinație de 60-70
gr, sunt pasaje când înotăm la propriu în zăpadă până la
brâu, dat cantității mari de nea căzută peste noapte, dar per
ansamblu mi se pare mai ok ca și data trecută, nu mai putem coardă.
Mergem când ancoră, când baston cu piletul. Ajungem în platoul
(pâlnie) care trebuie să îl traversăm prin stânga, facem iar
pauză pe fundul acestuia, înainte să începem să urcăm iar.
Renat are cam același ritm ca și data trecută, 8, 10
pași și se oprește. Joc același joc psihologic ca și data
trecută, orientându-mă după Raluca care e în fața mea. Cu respirația stau mai bine decât ieri, parcă nu
mai e atât de sacadat.
În cele două locuri unde era coardă fixă data
trecută parcă le abordăm mai bine, afară e foarte cald
deocamdată, suntem iar în bluză de corp și zăpada e foarte
moale. Stratul de nea s-a rupt foarte rău, pioletul nu are în
ce să stea așa cu pun blocatorul pe coardă. Nu e ușor nici așa
dar trec. Îl aștept pe Mihai pe platforma de data trecută și știu
că de aici nu mai avem mult până în tabăra II.
Ne-a cam stors totuși pasajele astea, așa că iar când
vedem tabăra încetinim ritmul. E ciudat, când îți vezi
obiectivul în fața ochilor cum îți pierzi din mobilizare. Ne
scoatem din coardă și fiecare merge în ritmul lui cât mai avem.
Hotărâm să facem un ceai înainte să punem cortul.
Locul de campare era total recomfigurat din cauza zăpezii, așa că
îl punem aleatoriu și aducem niște bolovani pentru ancorare.
Folosim și pioleții plus bețele. Ne băgăm în cort să topim
niște zăpada pentru hidratare. Începe să sufle vântul.
Norii de la amiază care apar în fiecare zi împreună
cu vântul au reușit să creeze un spectacol greu de imaginat. Am
avut parte în această după masă de o priveliște cum de piține
ori am văzut în viața mea. Facem fotografii și cu bannerul
expediției cu sponsorii, cărora le mulțumim încă o dată și cu
tricolorul României. E incredibil, nu te mai saturi să te uiți.
Se vede și creasta pe care vom continua ascensiunea
până în tabăra III. Seara începe iar să ningă. Ies la baie,
între ghilimele și nu-mi vine să cred ce tare ninge. Spre
dimineață se împrăștie norii și revine același vânt
nimicitor. Noaptea avem parte de temperaturi în jur de -10 grade.
Dormim oricum bine, starea de spirit e încă bună și nu avem
probleme cu pofta de mâncare. (în cel mai rău caz avem probelem cu
cheful de topit zăpadă :D)
Cristina
Poze realizate in tabara II
http://bihorstiri.ro/revenite-de-la-inaltimea-de-65-km-bihorenecele-cristina-si-raluca-vor-in-pestera/
http://www.adevarul.ro/locale/oradea/Alpinistii_care_au_scris_istorie_pentru_Romania_0_755324556.html#
http://cluj.citynews.ro/eveniment/foto-doua-oradence-au-arborat-tricolorul-pe-varful-mramornaya-stena-de-6400-metri-217100
Atacul final - Tabara 1 4200m - 25.07.2012– Expediția Mramornaya Stena 6400m
Participanți: Costea, Costea 2, Cristina, Dima, Edy,
Ilay, Magy, Mihai, Misha, Peter, Raluca, Renat
Perioada 25.07.2012
Revenim la programul când ceasul sună la ora 5. Mă
tot întreb oamenii care lucrează de la ora asta cum pot să dea
randament :D. Mă uit în oglindă, fața îmi arată azi mai bine,
nu mai e atât de umflată. Raluca are și ea o problemă la buză
care începe să arate mai bine. L-am rugat aseară pe Sasha să ne
fiarbă niște ouă pentru dimineață, nu mai pot să continui să
fac efort cu ceva mâncare ciudată a lor (care n-o pot mânca nici
eu nici Mihai), un fel de griș, la care noi i-am zis lăptuică :D.
Primim și cașcaval deci azi ar trebui să fie ok până în tabăra
1.
Mai ducem mâncare cu noi, primită aseară pentru
asaltul final. Suntem pregătiți să stăm pe munte șase zile.
Dacă s-ar alinia astrele și
totul ar merge strună am putea termina în cinci. Vom vedea în
funcție de starea oamenilor și condițiile meteo.
Azi, mai că suntem gata înaintea celorlalți, pornim
în ritm destul de alert. În timp ce înaintăm încerc să-mi
readuc aminte vizual traseul, obstacolele. N-ar trebui să fie
probleme azi până în tabăra 1. Nu mai oprim la locul de odihnă
deja tradițional, până pe ghețar, unde fusese montată tabăra
intermediară pentru echipament. Nu mai urcăm pe hornul super
friabil și ocolim prin dreapta, mai aproape de ghețar. Mi se pare
mult mai ok și mai puțin pasibil pentru căderi de pietre. E un pic
mai abrupt dar parcă nu sunt chiar atâția bolovani gata să-ți
vină în cap.
Cum am lăsat foarte mult echipament pe munte, în
tabăra 1, inclusiv cortul și avem la noi doar echipament individual
+ mâncarea pentru ascensiune suntem mult mai light decât prima dată
și ne mișcăm mult mai bine. A, da și probabil mult mai bine
aclimatizați :D. Cred că am răcit un pic, îmi simt un pic
plămânii ciudat când respir, așa că nu-mi este foarte ușor.
Picioarele îmi merg însă fără probleme :D, ceea ce e bine. În
cele două zone expuse, unde am cățărat s-a pus de data aceasta
coardă. N-am pus blocatorul pe ea, dar în caz de nevoie (măcar
psihologică, după cum am mai spus e totuși bună).
Sus, în apropiere de tabăra 1 se strică iar vremea și
începe să ningă. Creasta de dinainte de tabără, e în ceață
dar măcar urmele sunt făcute de data trecută așa că merge tot
mult mai repede. E în jur de ora 14 când ajungem la locul de cort.
Pentru că avem timp, hotărâm să lărgim un pic locul de cort. La
intrarea dinspre pantă, spre ghețar nici nu-ți vine să deschizi
cortul, mai ales dacă ai rău de înălțime. Îmi place cortul
ăsta, e destul de încăpător (dacă ești trei persoane) și
stabil la vânt. Poate pentru patru persoane cu bagaje de expediție
ar putea fi destul de problematic.
Avem timp azi să topim suficientă zăpadă pentru că
am ajuns în jur de ora 14 la tabăra I unde vom înopta. Mihai a
luat cu el o oală de jos, din tabăra de bază, mult mai mare decât
cele care le-am avut înainte, așa că suntem mult mai productivi și
eficienți decât înainte.
Mămânc iar o supă, de data aceasta o îmbunătățesc
cu salam, să fie mai consistentă (plus că avem destul de mult –
a mai rămas și de data trecută, așa că nu e cazul să facem
economie). Supa e asemănătoare cu Roltonul de la noi, numai mult
mai condimentată. Nu e neaparat pe gustul meu dar nu prea am de ales
aici. Ralu își face jumătate de pungă de paste Băneasa. Ne-am
eficientizat munca topirii zăpezii prin specializarea fiecăruia pe
un domeniu :D, unul se ocupă de pus zăpadă în oală, altul toarnă
în sticle, altul se ocupă de ceai. Ne ocupă foarte mult timp
această muncă dar măcar nu ne plictisim.
Mai facem iar selecție între lucrurile care le avem la
noi (nu vrem să cărăm nimic în plus la noi), așa că pregătim
iar un sac care îl vom lăsa aici. Cele două butelii sunt deja
goale, din trusa sanitară luăm doar esențialul, luăm cu noi doar
oala mare (e surprinzător de ușoară pentru ce capacitate are) și
cele două mici rămân aici.
Azi a nins enorm de mult, îmi fac un pic probleme
pentru starea zăpezii. Sigur s-au acoperit urmele făcute data
trecută, așa că nu ne va fi mai ușor la urcare. Când am pornit
în expediție mă așteptam să avem de-a face cu temperaturi
scăzute, eram pregătittă psihic, dar nu cred că mă așteptam să
ningă atât de mult. Ed, care e singurul care a mai fost (o dată)
pe acest vârf, dar care știe masivul Thian Shian foarte bine, ne
zice că acest sezon e unul cu foarte multe precipitații. Asta e, ne
descurcăm cu ce avem.
Singurul lucru care cred că îmi lipsește cu adevărat
când sunt pe munte în expediții e dușul, senzația de a fi curat,
de a te spăla, de a putea purta haine curate. Când casa îți este
în spate și fiecare 100 de g în plus contează, te uiți la
fiecare piesă de îmbrăcăminte în plus. Te trezești pe munte că
de fapt ai un rând de haine de corp pe care le porți toate zilele
cât ești plecat. Gândurile astea, legate de haine sunt fițe, așa
că nu mă luați în seamă. Îți asumi toate treburile astea când
te înscrii la o expediție și le conștientizezi încă de acasă
:D și ți le însușești.
Încercăm să ne dăm seama cum ar fi fost să fi mers
toate cele nouă persoane care ne-am înscris la expediție și ce
atmosferă ar fi fost. Parcă îmi e dor de cei de acasă și de
turele cu ei. Deja suntem plecați de 10 zile.
Cred dă în jur de ora 21, după ce povestim câte în
lună și stele (mai ales Ralu și Mihai) deja dormim. Mâine ne
așteaptă iar urcușul acela interesant, așa că ne va prinde bine
cât mai multă odihnă.
Cristina
Rest day – Tabăra de baza avansată Bayankol (3200m)– Expediția Mramornaya Stena 6400m
Participanți: Costea, Costea 2, Cristina, Dima, Edy,
Ilay, Magy, Mihai, Misha, Peter, Raluca, Renat, Sasha
Perioada 24.07.2012
Deschid ochii și mi se pare că-mi sunt umflați. Când
mă uit în oglindă văd că toată fața îmi este umflată. Mă
tot gândesc de la ce, îmi aduc aminte că o dată în Retezat din
cauza soarelui am mai pățit asta. Ori o fi asta motivul ori de la
curentul care îl simt că trece prin cortul ăsta în care am
dormit. Orice ar fi cred că arat tare ciudat.
La ora 9 Sasha numai că nu bate un clopot așa mare
gălăgie face să ne trezim. Parcă ne mișcăm cu toții în
reluare. Partea bună e că nu trebuie să ne grăbim. Ne lungim la
ceaiuri nenumărate când luăm micul dejun și încerc să beau azi
cât mai multă apă. În jur de ora 11 ne mobilizăm să ne scoatem
lucrurile la soare, la uscat. Bine că e soare și cald afară.
Toată
lumea își răsfiră lucrurile în jurul cortului. Dacă te uiți la
locul de campare arată ca o piață :D. Nu vreau să știu însă
cum miroase.
Lui Mihai i s-au rupt suprapantalonii în partea de sus,
așa că are activități de croitor. Ralu profită de timpul liber
să mai cerceteze tot felul de gângănii care i se par interesante.
Merg la râu mai târziu pentru baie, de când am plecat
de la Karkara ne-am spălat, între ghilimele vorbind, doar cu
șervețele umede. Merg la râul care curge chiar lângă tabăra
noastră și care se formează din topirea ghețarului de mai sus.
Bag prima dată doar vârful piciorului în apă, mamă cât e de
rece!!!!!
E totuși bine să simți apă pe piele și să fii
curat. E o altă viață după ce termin de făcut baie.
Pe când mă întorc îi găsesc pe colegi pregătindu-se
pentru o poză de grup cu bannerul expediției și cu tricoul făcut
de agenție. Nu terminăm bine că iar trebuie să mâncăm. Azi se
pare că avem regim de somn și foame. Fiecare își mai repară una,
alta, părți din echipamentul de munte, probleme constatate la
ascensiunea făcută. Profit de ziua asta să mai fac niște poze,
peisajul din jur e mirific și vremea în prima parte a zilei foarte
bună. În jur de ora 15 muntele e din nou în nori.
N-a fost o zi plină, dar necesară, mai ales cu fața
asta, care încă o simt umflată parcă nici nu-mi vine să fac
nimic, de fapt nici nu trebuie, e de ajuns să mă odihnesc.
Azi am sunat acasă, am vorbit cu tati și Adina, le-am
făcut un update despre unde și cum suntem. M-am bucurat să-i aud
și să știu că sunt bine. Am vorbit și cu partenerii noștri
media azi, cu Radio România Actualități, povestind cu ei despre
aventurile noastre de până acum și planurile pentru următoarele
zile.
A suflat vântul azi pe munte, sus. Ne-am dat seama
pentru că ieri când am coborât am reușit să ne vedem urmele de
la tabăra 1 spre tabăra 2, azi nu se mai vede nimic. Sper că nu va
trebui să se ia de la capăt toată munca cu făcutul de urme. Dar
acum suntem jos și degeaba facem planuri, doar când vom ajunge din
nou sus vom vedea situația reală din teren.
Pe seară mai ne strângem în cortul mare pentru a mai
primi mâncare pentru ascensiune. Suntem întrebați care dintre
alimentele primite le-am mâncat. Multe din cele lăsate pe munte
nici nu le-am încercat. Primim și ceva conserve dar nu vrem să le
luăm cu noi. Mai refuzăm o parte din cele primite deoarece avem
pastele Băneasa aduse din România, eu mai am ceva cașcaval și
șuncă de acasă primită de la mami (căreia îi mulțumesc mult
:D). După discuția cu rușii, când nu vrem să luăm unele
alimente (pe bună dreptate refuzate) Ed ajunge la concluzia că
suntem niște crazy românski, afirmație care va deveni pentru noi
un fel de lait motiv.
Băieții sunt super de treabă, deja după tura pe
munte atmosfera a început să se destindă între noi, australienii
sunt super sociabili și binevoitori (și în formă de asemenea).
Pe seară ne distrăm iar în cort, facem haz de necaz
de toate întâmplările. Ne înțelegem bine toți trei :D și
suntem pe aceeași lungime de undă.
Cristina
Tabara II (5150m) – Tabăra de bază avansată -Bayankol (3200m)– Expediția Mramornaya Stena 6400m
Participanți: Costea, Costea 2, Cristina, Dima, Edy, Ilay, Magy, Mihai, Misha, Peter, Raluca, Renat
Perioada 23.07.2012
Ne trezim cu gândul că trebuie să mâncăm ceva mai
consistent înainte să coborâm aproape 2000m diferență de nivel
și îm jur de 15 km de parcurs. Facem inventarul la mâncare, tot
ce avem în plus vom lăsa aici pentru ascensiunea finală. Ne-a
rămas destul de multă mâncare. Vom lăsa și patru butelii. Două
dintre ele au rămas în tabăra 1 pentru a le folosi când urcăm
data viitoare. Pregătim deci un sac menajer, în care băgăm toate
lucrurile și le punem sub un morman de bolovani alături de alte
lucruri lăsate de ceilalți.
Strângem cortul, e soare afară, suflă doar vântul și
e frig dar de îndată ce ne punem în mișcare totul e ok. Restul
echipelor au pornit și ele deja. Cine a zis că e ușor să cobori?
Nu mi se pare deloc, în condițiile date. Ajungem repede la cele
două porțiuni verticale, coborâm cu piolet ancoră. Zăpada e mai
bună decât ieri, fiind mai dimineață e și mai frig afară ( +
noi mai odihniți ) așa că merge mai repede. Ne deplasăm cursiv
până la șaua unde trebuie să traversăm acum către stânga.
Acolo vom avea de coborât, până în punctul cel mai de jos al
acesteia pentru apoi să trebuiescă să urcăm cam 100 m. Avem deja
urmele de ieri, care s-au întărit peste noapte așa că totul merge
bine.
Ajungem la porțiunea mai abruptă de dinainte de locul
unde a fost tabăra 1, deja e în jur de ora 11, zăpada e mai moale
și din nou simt că am un pic de emoții când mă gândesc la
avalanșele care le-am văzut curse zilele astea. Mai simt cum se
tensionează coarda ba între mine și Mihai, ba între mine și
Raluca. Nu cred că am mai mers legată în coardă fiind la mijloc
și mi se pare foarteeee obositor pentru că trebuie să fii tot
timpul la sincron cu încă două persoane.
După ce înotăm în zăpada (se pare că am făcut
mult asta cât am fost pe munte) distrusă ieri ajungem la
platouașul unde se găsește tabăra I. Reorganizăm bagajul, lăsăm
într-un cort montat de băieți echipamentul tehnic (colțari,
pioleți, ham, etc) plus pufoaică, șosete de puf, mănuși din
același material, cam tot ce considerăm că nu vom avea nevoie la
coborâre și în ABC.
La două din porțiunile cățărate la urcare se pune
acum coardă, nu e nevoie să faci rapel, cu un pic de atenție la
descățărare și ici colo cu o mână pe coardă – just in case –
trec repede. Mă uit la Misha care e în față cum abordează
grohotișul la coborâre. Parcă e pe o placă de snowboard. Se lasă
să alunece cât de mult posibil. Îmi vine parcă greu să mă las
așa -dusă de val- dar până la urmă îmi iese și văd că e mult
mai ușor așa, efortul depus e mult mai mic, pentru că nu mai pui
atâta opoziție în picioare.
La un pasaj ne oprim să ne regrupăm
îl văd pe Ilia că alunecă și uite-l cum se duce pe spate la vale
necontrolat. Interesantă mi s-a părut reacția ghizilor, care de
fapt nici nu a existat. Stăteau toți și se uitau la el cum
alunecă. Din punctul acesta de vedere mi s-au părut total
neprofesioniști. Prima care a mers să-l ajute pe bietul om care era
cam terminat era Magy. Observ că are o înclinație să vorbească
cu oamenii și să le explice... aud apoi că de fapt a fost pentru
10 ani trainer montan :)
Pe ghețar facem o mică pauză să ne regrupăm și
apoi urmează marele marș – aprox 10 km. Mă postez iar în
spatele lui Ed îmi însușesc ritmul și merg în mod mecanic în
spatele lui. Nu vorbește engleză așa că nu trebuie să fac
conversație dar parcă îmi pare bine, nici nu sunt în dispoziție.
Sasha ne așteaptă cu o masă caldă care mi se pare
dumnezeiască. În mod normal nu prea mănânc carne, dar a făcut o
ciorbă cum nu se poate mai bună. Primim după felul doi și
lebeniță (harbuz îi zic ei) așa că ne băgăm în sacii de
dormit mai mult decât sătui.
E bine totuși să știi că mâine nu trebuie să te
trezești la tradiționala oră 5 și că nu trebuie să atingi ceva
obiectiv măreț.
Cristina
ȘTIRI TV DESPRE EXPEDIȚIA MRAMORNAYA STENA - DIGI 24
http://www.digi24.ro/stire/Doua-oradence-pe-un-varf-de-6-000-de-metri_36124
http://www.digi24.ro/stire/Tricolorul-purtat-pe-umeri-la-6-400-de-metri_36100
Primul atac – tabara II - 5150m – Expediția Mramornaya Stena 6400m
Participanți: Costea, Costea 2, Cristina, Dima, Edy,
Ilay, Magy, Mihai, Misha, Peter, Raluca, Renat
Perioada 22.07.2012
Deja încep cu tradiționalul ne trezim la ora 5 (sau
măcar asta ar fi intenția :D). Ne mobilizăm destul de repede în
dimineața asta pentru că vrem să ne facem paste. Mă hotărăsc că
aș vrea să mănânc un pachet singură, mai ales că ieri seară nu
am mâncat decât supă și azi ne așteaptă un efort cam de
dimensiunile celui de ieri.
Facem și ceai, dar până gătim toate astea din nou se
apropie vertiginos ora 7 și noi iar nu suntem gata. Se pare că deja
devine obicei ca să nu fim gata dimineața. Cam atâta se așteaptă
din fericire după noi, în rest suntem pe baricade.
E soare afară, vreme bună, destul de frig. Au înghețat
șireturile de la bocanci și am probleme cu chingile de la colțari,
pentru că la fel, au înghețat. Nu reușesc să le strâng foarte
bine.
Din tabăra 2 vom merge legați în coardă. Ed ne spune
să pornim ca fiind a treia echipă (în total suntem patru) dar din
cauză că nu suntem gata pierdem startul. Offfff. Asta e. Înaintea
noastră sunt Peter cu Ilia și Magy.
Vom urca pe lângă un mic picior, pe o porțiune destul
de abruptă cu o înclinație de peste 60 gr, în partea superioaă
poate chiar 70. După ninsoarea de ieri, te afunzi destul de mult în
zăpadă, pe porțiunea ce urmează îmi fac un pic de probleme
deoarece încă straturile n-au apucat să facă coeziune, nu prea
îmi place situația. Prima echipă care va face urme sunt kazacii
Misha, Kostea și Dima. Merg foarte bine, îi văd însă că pe
unele porțiuni înaintează greu, se afundă mai până la brâu.
Din cauza înclinației stratul de zăpadă se rupe, urmele în
zăpadă se rup și ele și e foarte anevoios urcușul.
Pornim și noi după echipa din față, Ilia are
dificultăți la unele pasaje, nu cred că are nici foarte multă
experiență în alpinismul de iarnă și merge greu. Pierdem enorm
de mult timp pe această porțiune. Se înoată la propriu pe unele
pasaje. Noi trei formăm o echipă. Renat, unul din ghizi ne-a rugat
să ne legăm în coardă, Raluca fiind prima, apoi eu și ultimul
Mihai. Sunt vreo trei pasaje cu caracteristicile enumerate mai sus,
așa că ne luptăm fiecare când ne vine rândul cu zăpada.
La ultimul pasaj când ajungem, deja soarele dă pe
pantă așa că Peter, care din punct de vedere tehnic mi se pare cel
mai ok din echipa din față, vorbește cu băieții din echipa de
sus să pună o coardă fixă, pentru orice evetualitate. Când se
leagă și Raluca în coarda lăsată parcă mă simt un pic mai
bine, chiar dacă știu că e o chestie psihologică. Sper în gând
să ne grăbim totuși cât mai mult pe această porțiune și
răsuflu ușurată când ajungem în partea de sus a piciorului. Luăm
o mică pauză bine meritată și Renat ne zice că se reorganizează
echipele, așa că se leagă și el cu noi în coardă. Îmi place
băiatul acesta, te poți înțelege cu el. Dă un ritm constant
înaintării și continuăm urcarea până ajugem într-o așa zisă
căldare.
Coborâm în dreapta spre fundul căldării, ținând
apoi aceeași direcție. Îi găsim pe coechipierii noștri la o
pauză de ceai. Putem și noi în sfârșit rucsacii jos. Am același
sentiment ca și ieri că de fiecare dată când iau monstrul ăsta
de rucsac e tot mai greu. Mănânc și un baton energizant și parcă
deja mă simt mai bine. După traversare am ajuns pe o creastă
proeminentă pe care vom urca cred până în apropierea taberei doi.
Nu înaintăm repede dar mergem constant. E un soare
foarte puternic, nu suflă nici vântul și suntem în bluză de
corp. Mi-e frică să nu fac insolație deși sunt cu headul pe cap
așa că iau casca. Renat continuă să-și posteze stegulețele lui
pentru orientare în caz că va fi nevoie. Ne zice că atunci când
le va termina vom ajunge și noi la destinație. Dar el le termină
și noi nu am ajuns :(. Îl simt și pe Renat și ritmul care îl
imprimă că deja e obosit. Și eu simt că sunt obosită. Merge 7-8
pași și se oprește. Fac la fel. Uneori fac mai mulți pași si
apoi pot să stau mai mult până se întinde coarda între mine și
Raluca. Pe cât urcăm mai sus parcă zăpada se împuținează pe
unele porțiuni, unde a fost viscolită de vânt. Am probleme cu
colțarii, mă trezesc uneori că le iese sârma din față. Așa
obositor e.... Trebuie să pun rucsacul jos, să-i pun înapoi, să
iau iar rucsacul. Mă obosesște. Raluca are și ea aceeași
problemă.
Ne uităm la altimetrul de la ceasul lui Mihai n-ar
trebui să mai avem foarte mult. Îi ajungem pe cei din față și-mi
dau seama că e o porțiune mai dificilă pentru că se înaintează
foarte greu. O văd pe Raluca că se trage într-o coardă fixă (
permanentă). Când ajung acolo văd că e din rafie și are diametru
în jur de 7-8mm. Înclinația e sigurrrr peste 75 grade, e aproape
vertical!! E interesant la altitudinea asta și cu rucsacul ăsta în
spate. Cum pe pasajul ăsta deja s-au perindat 10 oameni toată
zăpada e ruptă și cum deja e amiază și zăpada e moale se
înaintează foarte, foarte greu. Mihai e în spate, nu prea mă
sincronizez cu el, așa că simt coarda între noi cum se întinde.
Trec pasajul, regrupez pe o platformă și când văd că
amarajul e făcut pe după un colț de stâncă care nu prea mi se
pare ok, îl asigur pe Mihai, trecând coarda prin spate, pe la brâu.
Între timp Raluca trece de pasajul următor așa că simt că se
întinde coarda între noi două și mă trage. O strig, dar îmi
zice că Renat face la rândul lui același lucru. Iar pasaj aproape
vertical, iar înot, chiar simt că nu e ușor. Găsesc o coardă și
aici, așa că pun iar poigneul pe coardă pentru extra siguranță.
Mă avantajează colțarii care îi am în picioare în situația
asta, acum parcă am reușit să-i fixez mai bine, așa că urc fără
probleme doar pe vârfurile băgate bine în solul și zăpada
înghețată. Pioletul îl folosim câteodată ancoră, câteodată
doar ciocul fixat în gheață.
A început să sufle vântul între timp, dar ne mișcăm
așa că nu-mi este frig. În sfârșit când ies din pasaj văd
colegii că sunt pe o platformă și știind altitudinea bănuiesc că
au ajuns în tabăra doi. N-aș putea să spun că nu m-am bucurat
foarte tare. Ne mai oprim până la platformă, acum parcă, că ne
vedem obiectivul, sporul nostru la înaintat s-a dus pe apa sâmbetei.
Magy ne întâmpină cu zâmbetul pe buze, Kostea ne întreabă dacă
nu vrem o gură de ceai. Încep să mă agit să punem cortul, luăm
decizia de a-l monta pe zăpadă, îi lăsăm pe ceilalți la nivelat
din nou de platformă pe un petec fără zăpadă (încep să cred că
le place munca asta) și nu mai stăm mult pe afară, știm că ne
așteaptă iar topit de zăpada.
Mihai aduce iar într-o pungă material pentru apă.
Luăm șosetele Nahanny, suntem cu pufoaica pe noi și ne întindem,
zicem noi 15 min. Următoarele două ore am dormit duși toți trei.
Ne trezim pe la 19, facem iar apă pentru băut și ceai, de data
asta sărim peste sup și mâncare gătită. Îmbucăm ceva mâncare
solidă, nu vrem totuși să ne punem la somn mai târziu de ora 22.
Trezirile astea de dimineață mă omoară. Simțim toți trei că
încă nu suntem bine aclimatizați dar nu avem probleme majore.
Auzim pe cineva din cortul alăturat că vomită. Aș fi preferat să
nu fi auzit toate detaliile....
În sacul de dormit e cald și comfortabil, așa că nu
după mult ne ia somnul. Cu asta nu avem probeleme.
Cristina
Am ajuns în sfârșit la Oradea 10.08.2012
foto Andrei Poșmoșanu
După o noapte nedormită aproape pe tren și cu o surpriză plăcută din partea lui Bogdan care ne-a așteptat la Cluj, am mai avut o surpriză când, coborând din tren am fost întâmpinați de o parte din colegii de la club.
foto Andrei Poșmoșanu
Au venit pregătiți corespunzător cu flori și bannerul Clubului de Speologie Cristal. Și au mai adus cu ei și televiziunea locala Digi 24.
foto Andrei Poșmoșanu
A venit cu ei și Poșme să ne facă poze și îi mulțumim pentru asta. Au fost tare drăguți că ne-au așteptat și vă spun sincer că ne-au luat total prin surprindere.
La sfârșit Digi 24 ne-au luat un scurt interviu cu câteva întrebări despre ceea ce a însemnat Expediția Mramornaya Stena.
foto Andrei Poșmoșanu
foto Andrei Poșmoșanu
Diseară suntem invitate la o emisiune, la televiziunea cu același nume. Doar doi două, pentru că al treilea expediționar este în drum spre Deva și apoi spre Brad, unde sigur și el va fi primit cel puțin ca și noi.
Vă mulțumim celor care v-ați gândit la noi.
Cristina
foto Andrei Poșmoșanu - noi două :D
Primul atac – tabara I - 4300m – Expediția Mramornaya Stena 6400m
Participanți: Costea, Costea 2, Cristina, Dima, Edy,
Ilay, Magy, Mihai, Misha, Peter, Raluca, Renat
Perioada 21.07.2012
Se pare că acesta va fi programul nostru pentru
următoarele săptămâni, trezirea la ora 5 și plecarea la 7. Sasha
ne va pregăti aici, în ABC micul dejun. Ce bine e să ai pe cineva
care să aibă grijă de tine, chiar dacă numai pentru o zi :D.
Ieșim un pic din grafic pentru că ne cam întindem cu mâncarea, am
un pic de emoții, sper să nu uit nimic. Multe detalii ce poate aici
par nesemnificative sus pot fi esențiale. Încercăm să nu ducem
echipament în plus, am luat totuși cu noi două seturi de oale și
două primusuri, ne gândim că așa poate vom fi mai eficienți în
topirea zăpezii și prepararea mâncării (3 persoane sunt totuși
destul de multe). Se apropie ora șapte, ceilalți sunt pe terminate
cu bagajele, noi încă mai trebăluim :D. Raluca mai are ceva
probleme cu bețele, ultimele retușuri și iată-ne la drum.
Au luat cu noi un fel de bețe cu bandă portocalie
atașată pe ele, pentru a le posta în locurile cheie, în caz că
se strică vremea și scade vizibilitatea. GPS aveam doar noi, dar
bateria nu e printre cele mai bune, așa că îi lăsăm pe colegi
să-și facă treaba. Renat le-a atașat la rucsacul lui și arată
un pic ciudat și caraghios :D.
Urmăm iar drumul pe micul curs de apă, care se găsește
față de limba ghețarului dincolo de un grohotiș de aluviuni. Mă
postez în spatele lui Ed, și-a stabilit un ritm de bătaie lungă,
așa că nu e prea solicitant. La capătul micului curs de apă,
înainte de prima traversare a versantului de grohotiș deja avem
locul nostru de odihnă. De aici se vede granița cu China. Ne mai
facem cu cremă de soare, mai un ceai sau pur și simplu o gură de
aer. Vremea deocamdată e ok. Doar când vezi mormanele astea de
material aluvionar cred ca poți realiza ce organism viu e un ghețar,
în continuă mișcare.
Ed ne arată traseul, vom urca pe un picior și după
parcurgerea unei creste aflată în continuarea acestuia se găsește
un pic platou unde va fi tabăra 1. Dar până acolo cale lungă.
După grohotiș, traversăm ghețarul, tot urcăm și coborâm niște
dune de gheață și ajungem la tabăra intermediară creată ieri.
Băieții scot materialele. Mai atașăm fiecare la încărcătura
existentă colțarii, pioleții, hamul și toate gadgeturile
tehnice. Împărțim cortul, eu iau prelata, Mihai interiorul și
Raluca bețele + buteliile care vin pe echipă. Luăm o gură de
ceai, o ciocolată fiecare și ne mobilizăm pentru drum. Eu mi-am
luat cu mine doar aparatul foto mic și sunt foarte mulțumită de
alegerea făcută.
Traversăm o muchie din care pornește un plan înclinat
ce dă într-o crevasă plină cu apă. Suntem cu bețe la noi,
pioletul pe rucsac, la fel și cu colțarii. Sunt în spatele lui
Costea și ne apropiem de un fel de horn pe care vom urca. Nu sunt
încă obișnuită cu bocancii de plastic, parcă nu simt sigur unde
pun piciorul dat rigidității bocancului. Îmi alunecă bocancul și
într-o clipită mă văd pe spate alunescând vertiginos spre apa
rece ca gheața. Mă opresc într-un final pe planul înclinat încă,
Renat vine roată într-un punct cât de cât stabil și îmi întinde
o mână. Nu-mi vine să cred cât de calm am trecut prin toată
întâmplarea.
Mă văd din nou pe picioare, îmi propun să fiu mai
atentă, ajungem la baza hormului. O friabilitate cum n-am mai văzut.
Oriunde pui mâna rămâi cu o bucată de stâncă în mână. De
cățărat trebuie să o faci doar pe picioare și ce ține de mâini
folosești mai mult pentru echilibru. Panta este aproximativ 70
grade. Trebuie să fim extrem de atenți de căderi de pietre.
Încercăm să mergem cât mai grupați, măcar dacă vine ceva de
sus să nu fie de la distanță mare, dar suntem mulți și
inevitabil ne lungim.
În fața mea e Ilia și băiatul ăsta parcă
are darul de a se opri exact unde suntem mai expuși. Încerc să-i
trag atenția asupra faptului și parcă e mai ok apoi. Linia te duce
pe lângă un colț de stâncă (dacă poți să- zici așa), deci
ne mai putem retrage lângă el când mai vine câte un bolovan de la
cei de mai sus. Nimeni nu vorbește foarte mult și încercăm să
trecem de pasajul asta fără evenimente.
Sus ne tragem sufletul un pic, lăsăm rucsacii jos.
Parccă de fiecare dată când iau rucsacul are greutate tot mai
mare. Suntem, ni se pare nouă, deasupra piciorului, dar când
începem să urcăm din nou ne dăm seama că am ajuns doar în
partea inferioară a crestei piciorului, care de aici doar urcă.
La o privire mai atentă ne dăm seama că vedem ABC.
Mi-e un pic sete, mi-am pus cu mine doar jumătate de litru de ceai
și jumătate de litru de apă pe principiul că atunci când fac
efort nu beau foarte multă apă. Aici parcă nici n-am chef de
ceai, doar de apă. Îmi aduc aminte o discuție cu Călin Leucuța
și ascensiunea lui pe Aconcagua, mi-a spus exact același lucru, că
în timpul ascensiunii simțea nevoia de a bea apă și nu ceai.
Așa simt de parcă nu se mai termină urcușul asta. Pe
cum urci vezi în spate încă o bucată și încă una și tot așa
:(, dar îmi dau seama că nimănui nu-i este ușor, că toți sunt
obosiți, așa că mă consolez cu asta și încerc să mă
îmbărbătez. La o pauză mă uit la Ed (l-am luat drept etalon) și
văd pe el că este obosit. Mă bucur un pic în gând, deci nu e o
problemă cu mine, e normal să fiu așa :D. Bocancii aștia de
plastic nu fac nici ei viața mai ușoară, sunt grei și fac mai
greoaie urcarea pe terenul asta de grohotiș. Peter a venit cu
bocancii de trekking, având cei de plastic în rucsac. Nici asta nu
mi se pare cea mai bună soluție, sunt grei și nu te ajută atâta
încărcătură dusă pe spate.
Încerc să mai fac niște poze, deja ne oprim destul de
des. Ajungem la un pasaj mai vertical și destul de expus și pentru
că Ed și Costea au luat-o în față mi-am ales eu traseul și am
ajuns – la capre negre- :D, dar îmi place. Chiar am observat azi
că mă simt foarte bine căutând prizele, abordând pasajele de
cățărat cu mare lejeritate. Cred că toate ieșirile la alpinism
de anul acesta mi-au prins foarte bine. Mă simt tare comfortabil. Îl
văd pe el că are emoții când se uită la mine și mi se pare
amuzant. Îmi întinde o mână așa că pentru comfortul lui psihic
i-o întind și eu. Încă se vede că n-au încredere în noi. Dacă
mă gândesc bine și eu când merg în peșteră cu necunoscuți
sunt cu ochii în patru, deci îl înțeleg perfect.
În timp ce urcăm auzim un sunet ciudat, ca și cum ar
crăpa ceva. Sunetul îmi aduce aminte de când eram la schi sub vf
Poieni o dată cu Potyi și s-a rupt zăpada cu noi, fără să se
producă însă o avalanșă. E același sunet dar amplificat de zeci
de ori. N-a curs nici acum.
Pierdem mult timp aici, până trece toată lumea de
pasajul problematic. Nu mult mai sus mai avem o porțiune
asemănătoare, doar că aici este și gheața și deja un pic de
zăpadă. Mă gândesc la discuțiile care le am cu Marius
câteodată, despre pasajele când n-ai voie să cazi și mă gândesc
la momentul de față. Aici știu sigur că n-am voie să cad. Mă
nimeresc printr-o conjunctură în spate la Ilia (încerc să-l evit
pe cât posibil, chiar mi se pare foarte pasibil de a face o
prostie), îl mai rog iar să nu piardă timp în pasaje cheie și
trecem în cele din urmă. Dacă mă gândesc bine poate aș fi pus
coardă aici. Dacă ar fi căzut careva n-ar fi fost plăcut, mai
ales că se simte oboseala la toată lumea.
Între timp ajungem pe o porțiune aproximativ
orizontală de creastă, cu zăpadă și gheață. Simt că ne
apropiem de tabăra 2. Deja ne-am răsfirat pe toată creasta, dar
merg pe urmele făcute de Ed, Costea și Costea așa că n-am
probleme de orientare. Îi ajung pe cei din față, s-au blocat la o
pantă mai abruptă. Îi văd cum înoată în zăpadă până la
brâu. Într-un final trec de pasaj, îmi intră picioarele în
urmele făcute de ei până mai sus de genunchi. Cu bagajul care îl
am în spate nu simt că înaintez deloc ușor. Le zic și celor din
spate că pot veni, că s-a trecut de pasajul problemă, trec și
după 5 minute îi văd pe cei din față că au pus rucsacii jos.
Înseamnă că am ajuns. Grăbesc pasul și în sfârșit pun fundul
jos. Ninge dar măcar nu suflă vântul tare. Locurile de cort nu
sunt printre cele mai bune, unde vor ei să pună tabăra. Un lucru
ciudat, n-au vrut să luăm cuie de zăpadă pentru corturi la noi (
s-au n-au avut) deci trebuie să ancorăm corturile cu bolovani, care
cu un pic de interes îi găsești peste tot.
Tabara 1
Din cauza ninsorilor abundente care au căzut în
ultimul timp, Ed ne zice că este foarte multă zăpadă pe munte și
platforma folosită pentru campare în tabăra 1 este acoperită cu
un strat gros de ninsoare. Trebuie deci să ne nivelăm o mică
platformă pentru cort. E destul de frig așa că o facem platformă
doar cât avem nevoie imperativă. Folosim pioleții, Ed ne zice pe
engleza lui – good aclimatization- :D și întindem repede North
Face ul. E în jur de ora 17.
Ne băgăm în cort, Mihai aduce zăpadă ca să topim
și dăm drumul la primusiri. Cam două ore topim zăpadă și ne
facem ne mâncare. Eu îmi fac o oală de supă de 700 ml, care e mai
mult apă dar care îmi pică foarte bine pentru hidratare și apoi
iau ceva dulce. Între timp se luminează afară, iese soarele și
toată lumea se arată afară din corturi, ca păsărelele după
ploie. Se pare că mâncarea primită aseară nu era împărțită pe
corturi, ci la comun așa că urmează o întreagă șaradă de
porționare și reîmpărțire a mâncării.
Nu mi se pare că vom
primi foarte multă mâncare pe cap de locuitor. Parcă mă bucur tot
mai mult că avem rezerva noastră de paste, șuncă și ceva batoane
energizante.
Acum, avem vizibilitate chiar bună, se văd crestele
din jur, admirăm peisajul și dintr-o dată un sunet înfundat în
partea noastră stângă ne face să întoarcem capul. Pe versantul
opus o avalanșă imensă, cum n-am mai văzut în viața mea.
Scot
repede aparatul și reușesc să surprind în câteva poze fenomenul.
Mi se face inima cât un purice, presimt că nu doar eu trec prin
asta și mă bucur că avalanșa s-a produs dincolo de un ghețar,
departe de noi :D.
Ne bucurăm de soare, cât mai apucăm, unii mai
încearcă să-și usuce din lucruri și apoi ne băgăm iar la topit
de zăpadă, preparat de ceai, umplut termosuri și sticlele de apă.
Luăm în picioare șosetele de puf de la Nahanny, ne
băgăm în sacii de dormit de la aceeași firmă, căreia îi
mulțumim pentru susținere și mă întind liniștită.
Cristina
Tabăra de bază avansată – Bayancol 3200m – Expediția Mramornaya Stena 6400m
Participanți: Costea, Costea 2, Cristina, Dima, Edy, Ilay, Magy, Mihai, Misha, Peter, Raluca, Renat
Perioada 20.07.2012
Ne trezim iar la 5.45 și de data asta lucrurile se pare
că vor decurge comform planului. Luăm micul dejun și la 6.45 ne
regăsim aceeași oameni de ieri în elicoper. Partea bună e că am
putut să lăsăm lucrurile în elicopter de care nu am avut nevoie.
Mă postez de data asta lângă un geam și reușesc să trag câteva
cadre. Mă uit la fețe, parcă toată lumea așteaptă cu nerăbdare
să ajungă acolo, pe munte. E aceeași emoție pe care o văd de
multe de ori înainte să ajungem la ceva obiectiv. Încă nu ne
cunoaștem între noi decât foarte puțin așa că fiecare își
ține emoțiile pentru el.
Vremea este destul de ok, elicopterul nu mai are nici un
fel de probleme, așa că după un zbor de jumătate de oră ne găsim
în tabăra de bază avansată a vârfului. Mă uimește și de data
aceasta suprafața imensă care o ocupă acești munți. Kazbec le
arată piloților unde trebuie să aterizeze. Trag concluzie că
habar nu aveau, după reacția care o au.
Ar fi fost interesant dacă veneam pe cont propriu. Până
la urmă, după ce se învârte cu elicopterul de câteva ori
reușeste să aterizeze, ne face semn că trebuie să descărcăm
toată încărcătura în două minute. Elicele nu se opresc, noi ne
punem în șir indian și-i dăm drumul.
Avem cu noi ( pe lângă
echipamentul, mâncarea și corturile de altitudine) 2 corturi mari,
pentru presupusă bucătărie a lui Sasha, 3 mese la care să putem
sta în tabăra de baza și tot felul de gadgeturi care în primă
fază nu le-am văzut utilitatea dar care pentru o ședere de 2
săptămâni și-au găsit explicația.
Am văzut că există o tendință din partea rușilor
de a nu ne lăsa (pe noi fetele) să cărăm cutiile grele cu
mâncare. Mă întreb ce o să facă când mergem pe munte :D. Dacă
erau băieții noștri probabil ne mai puneau câte una în brațe :D
Vizibilitate destul de bună, când am ajuns de
dimineață, reușim să vedeam ghețarul pe care vom urca, piciorul
care ne duce în creasta principală și vestitul perete de marmură.
E incredibil de frumos. Nu pot să-mi imagina tura unor ruși pe vârf
(un raport văzut pe internet), care au fost aici iarna, pe ruta care
implică și peretele de marmură.
De jur împrejurul taberei de bază
suntem înconjurați de creste, multe cu o înălțime considerabilă
și deloc ușoare ca abordare. Când mă gândesc câtă lume e pe
traseul ce duce la Khan Tengri...nu-mi vine să cred că aici nu e
nimeni. Nu că mi-ar părea rău, dar sunt atâtea vârfuri de urcat
în zonă și nu înțeleg de ce toată lumea merge și se
îngrămădește acolo. Nu-mi pare deloc rău că am ales acest vârf.
Când am coborât din elicopter nu-mi vedea să cred
ochilor ce ne așteaptă. E într-adevăr impresionant...și cât
avem de urcatttt !!!!!!!!!!!!! :D
Montăm corturile care vor rămâne în tabăra aceasta.
Mă uit cam sceptică la corturile în care vom dormi în tabăra de
bază avansată, dar rușii par să aibă încredere în ele, așa că
îl întindem cât putem mai bine. Am primit și cortul de altitudine
în care vom dormi, e un North Face de expediție pentru patru
persoane.
Tot din cauza bagajului pentru avion am ales să ne dea ei
cortul pentru expediție și deși am privit cu scepticism acest gest
la început cred că a fost alegerea bună. În aproape 2 ore avem
deja tabăra ridicată așa că suntem liberi. Montăm și North
Face ul, preferăm să o facem aici pe pace și liniște pentru prima
dată decât acolo sus pe cine știe ce vreme...
Ne mobilizăm să facem o plimbare până pe ghețar,
în apropierea unei porțiuni mai dificile un pic de urcat (dat unei
zone foarte friabile de urcat – asemănător cu Grand Culoar de pe
Mont Blanc) pentru a duce din echipament. Din păcate rușii par să
omită să ne informeze și pe noi despre acest lucru (că se va
alimenta o tabără intermediară), așa că plecăm la drum doar cu
echipamentul individual...
Destul de multă lipsă de comunicare pare
să fie în această tabără dar încercăm să nu punem la suflet.
Încercăm să le atragem atenția rușilor să-și dea silința mai
tare în a ne ține la curent cu programul. Nu par foarte mulțumiți
de această cerință a noastră.
Facm deci o tură de aclimatizare de vreo 5 km și
diferență de nivel de aproape 400m. Pornim din ABC (advanced base
camp), luăm albia unui râu și mergem în amonte pe el. Avem de
făcut un traverseu pe un grohotiș. Tot materialul aluvionar sub
formă de bolovani pe care înaintăm este de fapt adus în vremuri
străvechi de ghețar de pe munte. Pe traseu ni se arată o creastă
care ni se spune că e granița dintre China și Kazachstan. Suntem
la aprox 3km de China!!!! :D
creasta ce delimitează granița dintre Kazachstan și China
Ajungem pe ghețar, un peisaj incredibil. N-am mai
traversat niciodată unul. Doar la televizor mai vezi așa ceva. Nici
o altă persoană nu mai este în zonă în afară de expediția din
care facem parte. O liniște incredibilă. Ajunși la un loc agreat
de Ed se instalează un cort în care depozităm fiecare echipamentul
adus. O parte din cel colectiv a fost adus de ei: corturi, butelii
corzi. Măcar atâta, dacă tot nu s-au deranjat să ne comunice
despre mica noastră excursie.
Singura problemă ce nu pare să se fi rezolvat este
vremea, începe să plouă. Sus, sigur ninge. Nu-mi place deloc...
sper să avem totuși o fereastră de vreme bună. În rest nu avem
deloc probleme, ne simțim foarte bine. Am ajuns azi, pe ghețar la
altitudinea de 3550m.
Tura nu a ținut foarte mult, vreo 4 ore, dar a
prins tare bine mișcarea. Pe când ne întoarcem în ABC, Sasha
bucătarul ne așteaptă cu o masă caldă, ceai și pepene. Din câte
văd ruși și kazacii beau foarte mult ceai. E un pic gătit însă
altfel decât la noi. Obiceiul e să pună un ceainic cu apă
fierbinte pe masă și unul cu ceai foarte concentrat. Rămâne la
latitudinea fiecarăruia cum și când și-l pregătește.
Azi am purtat pentru prima oară bocancii de altitudine
(de plastic) proaspăt achiziționați. Deși i-am cumpărat cam -la
ghici- și îmi sunt un pic mari, sunt sigură că pe munte, va fi un
avantaj, o să încapă lejer 2 perechi de șosete groase +
încălzitoare dacă va fi nevoie. Sunt o pereche de Koflach Arctic
cumpărați second de la o fată din Mediaș, cărreia îi mulțumesc
foarte mult că m-a ajutat. Văd că majoritatea expediționarilor au
bocanci de plastic. Petere, australianul are același model ca și
mine și îmi zice că la altitudine n-a avut deloc probleme cu
frigul cu ei. Îmi pică bine să aud asta.
Primim pe seară și mâncarea de altitudine pentru
prima tură de aclimatizare, plus două butelii mici pe persoană
pentru toată ascensiunea. Mai avem și noi încă două butelii mici
pe echip cumpărate din Oradea.
Împreună cu Dima încercăm să
daăm de capăt trusei sanitare, să vădă și ei că avem tot ce ne
trebuie în caz de nevoie. Este prima dată când reușim să
socializăm mai asiduu cu unul dintre ei, cu Renat. Știe cel mai
bine engleză dintre ei și pare foarte interesat să afle despre
România, despre noi. I se pare foarte haioasă limba română.
Încercăm să facem schimb de informații despre țări și limbile
aferente. Aflăm că au călătorit două zile cu trenul el și
Costea ca să ajungă în Almaty.
Din câte sperăm, mâine dimineață ar trebui să fie
vreme bună (azi a fost până la 11 pe munte, sus), vrem să ajungem
la tabăra 1 să o instalăm. Nu știm încă dacă vom rămâne
acolo sau vom coborâ din nou în tabăra de bază, în funcție
probabil și de starea atât de spirit cât și de sănătate a
oamenilor.
Dacă totul merge bine vom urca în tabăra doi în
următoarea zi, unde vom dormi planul fiind apoi să coborâm până
în tabăra de bază avansată. Vom avea de urcate aproximativ 1000m
diferență de nivel în fiecare dintre aceste două zile. Am văzut
azi o avalanșă cursă, pe unul din versanții din apropiere, sperăm
să se oprească ninsorile și să nu ne pună dificultăți mari
zăpada căzută deja.
Cortul din ABC ne arată ca un depozit. Pentru că avem
la propriu un par de lemn în mijlocul cortului (structura de
rezistență a acestuia) trebuie să dormim grupați doi pe o parte a
cortului și unul singur dincolo de par și un zid de rucsaci
clădiți. Eu sunt la refugiați, dincolo de zid :D. Totuși e bine,
apă nu intră în cort.
Peisajul e formidabil, dacă ceva e bună atunci e
starea de spirit bună, graficul e maxim.
Cristina
Mamă câtă munte – Expediția Mramornaya Stena 6400m
Participanți: Raluca, Cristina și Mihai
Perioada 19.07.2012
Ne trezim de dimineață la 5.50, cum ne plănuisem.
Cam atât din tot ce am plănuit pentru această zi ne-a ieșit.
Se pare că va trebui să așteptăm să apară colegii
noștri de expediție, așa că vom fi pregătiți de la 8,30
încolo.
Din păcate tot programul se decalează din cauza unui
accident petrecut pe Khan Tengri. Un neamț de 30 de ani a fost găsit
mort în cortul său din tabăra 2. Ulterior am alfat că nu datorită
unei aclimatizări proaste s-a declanșat accindentul ci din cauza
unor probleme de sănătate. După micul dejun ne întoarcem deci în
cort, moțăim și așteptăm să treacă vremea. După tura de ieri
parcă tot mai tare avem chef să trecem la acțiune.
Sunt programați să plece înaintea noastră una dintre
expedițiile pt Khan Tengri, așa că ne uităm la ei cum își
încarcă bagajele și așteptăm în continuare. În cele din urmă,
în jur de ora 13 apar și australienii noștri + ghizii care vor fi
și ei cu noi. Facem cunoștință și în așteptarea elicopterului
se crează o atmosferă destinsă. Cred că ne vom înțelege bine cu
ei.
Pe australieni îi cheamă : Magy și Peter, iar pe ghizi Ed,
Renat și Costea. Sunt din Rusia și tocmai s-au întors cu
australienii dintr-o tură în care au încercat să urce pe un vârf
de 5000m în apropierea Mramornaya Stena. Sunt mai bine aclimatizați
deja decât noi, așa că s-ar putea să avem un as în minus deja.
Cu cei trei kazaci n-am reușit să facem încă
cunoștință. Socializăm cu ei în așteptarea noastră de a lua
elicopterul. Ed nu vorbește engleză, știe doar câteva cuvinte,
Renat și Costea se mai descurcă. Se pare că au fost aleși pentru
această expediție în mare parte pentru că știu engleză. Sunt
destul de tineri, Costea re 21 ani și Renat în jur de 26. Par însă
să profite de faptul că nu înțelegem rusă.
Am constat că ar fi
fost foarte util să știm năcar câteva cuvinte în rusă, dar noi
am încercat să reținem pe drum cuvinte în kazakă (doar în
Kazachstan am venit) care însă nu par să ne ajute deloc. Faptul că
țara a fost sub o puternică influență rusă pare să-și fi pus
amprenta foarte serios asupra lor.
Deși au venit după noi o a doua expediție pentru Khan
Tengri, deja e preluată de un elicopter al armatei kazace. Patronul
campingului tratează cu el să se întoarcă și după noi, așa că
pe nepusă masă suntem anunțați să încărcăm în jur de ora 16
bagajele în camionul care le va duce la elicopter. Aterizează și
abia când mă apropii de el îmi dau seama cât e de mare. Se
mobilizaeză toată lumea, parcă suntem niște furnicuțe.
Bagaje,
echipament și mâncare pentru 13 oameni pe timp de aproape 13 zile.
Se umple practic partea din spate a unui camion rusesc cu două
locuri. Uauuuu. Se încarcă tot în elicopter, plus noi
treisprezece, piloții și the big boss.
E deja ora aproape 17 când decolăm. Vremea nu pare a
fi extraordinară în munți dar piloții par să știe ce fac. Sunt
într-un fel curioasă de decizia luată, să pornim atât de târziu,
este foarte puțin obișnuit, dat instabilității vremii pe munte
după masa. Mă postez lângă un geam, dar din nefericire exact cel
cu motor în dreptul lui, așa că nu prea reușesc să fac poze.
Mă
uit însă pe lângă picior, ușor oblic la peisajul de afară.
Ziceam ieri că munții aceștia seamănă cu Făgărașul. Azi rămân
pe poziții la aceași impresie, dar că la puterea a cincea ca și
suprafață. Nu-mi vine să cred ce văd ochilor..sunt imenși. Vale
după vale, creastă după creastă și totul neumblat, nebătut cu
poteci de picior, nevăzut de ochi de occidental decât din avion.
Când eram încă în fază de organizare cu expediția,
acasă, mă gândeam că această parte a expediției, zborul cu
elicopterul ține mai mult de comfort, că sigur vârful poate fi
abordat și printr-un marș de apropiere. După zborul de azi mi-am
schimbat total opinia. Cât vezi cu ochii doar munte, fără nici un
fel de acces. Incredibli. Și de o frumusețe pe măsură. Ce de
munte!!!!
Și ce combinație incredibliă de culori îți oferă
natura....Ulterior am aflat că zborul cu elicopterul care în mod
normal ține cam 40min te distanțează față de Karkara, tabăra de
baza 100 km, deci vă spun sigur că nu ține această călătorie
nici de comfort nici de fițe ci pur și simplu de necesitate și
poate economie de timp.
Așa concentrată la gândurile mele, trece vremea și
ne cam apropiem de obiectiv. Deja suntem la altitudinea de 3660 m
când trecem de o creastă mai proeminentă și dincolo de ea...nori.
Elicopterul începe să zboare destul de jos, aproape de creste
pentru a se putea ghida (din cauza norilor are vizibilitate foarte
slabă). Nu-mi place deloc situația și nu mă simt în largul meu.
Știu bine că nu elicopterul nu are voie să zboare în condiții
cum ne găsim noi acuma la munte, deoarece nu poate vedea crestele și
vârfurile, riscând astfel să se facă una cu ele.
Situația se complică când începe să dea cu zăpada.
Îmi amintesc de accidentul din Bucegi de anul trecut, când un
coleg de la salvamont din zonă mi-a povestit că a mers să caute
cutia neagră a elicopterului. Acesta se izbise de un perete
vertical, frontal datorită condițiilor meteo, se aflau în nori și
nu au văzut obstacolul din fața lor. Cam gândurile astea le aveam
eu în minte când ne aflam în nori, în zăpadă, deasupra
crestelor în Kazachstan.
Șoferul este totuși cerebral și hotărăște să se
întoarcă. A fost însă destul de neinspirat hotărând să nu ne
anunțe și pe noi despre decizia lui. Așa că noi ne trezim încă
zburând după 40 minute, când trebuia să ajungem după 30. Peter,
australianul este pilot de elicopter, de două ori mă gândesc să-l
întreb dacă este în regulă ce face pilotul, dar știu că doar aș
agita lucrurile. Continui să mă uit pe geam, nu-mi vine să cred ce
aproape zboară cu elicopterul de creastă..
Încep să mă relaxez când crestele par să se
micșoreze, îmi dau seama că ne-am întors. Primim comfirmare de la
big boss și răsuflu ușurată. Jos, la base camp e vreme bună,
soare și cald. Vârfurile acestea își fac propriul lor climat.
Întâmplarea + înformațiile de la australieni, că sus pe munte
(au mai avut o tentativă de a ajunge pe un vârf de lângă Khan
Tengri) că zăpada sus pe munte este mare și că au fost
precipitații în fiecare după masă mă face să mă gândesc dacă
nu am venit prea repede, ca și perioadă în expediție.
Se contramandează deci zborul pentru mâine, încă nu
am ieșit total din program, încercăm să fim totuși optimiști și
să sperăm că problemele sunt rezolvabile la fața locului, așa
cum am reușit să le rezolvăm de atâtea ori.
Per ansamblu n-a fost o zi rea, n-am văzut în viața
mea atâta munte la un loc. Incredibil. Mi-aș dori să pot reveni
aici pentru trekking. Ca și fotograf ai atâtea opțiuni. E
într-adevăr o țară formidabilă cu un potențial imens, foarte
puțin exploatat. Dar mai multe păreri despre Kazachstan într-o
altă relatare, acum trebuie să merg la somn, la dimineață ne
trezim din nou la 5.45.
Cristina
Prima aclimatizare – Expediția Mramornaya Stena 6400m
Participanți: Ilia, Raluca, Cristina și Mihai
Perioada 18.07.2012
Ne trezim la 7.15 cu gândul că la 7,30 să luăm masa.
Azi ne așteaptă prima zi de aclimatizare. Vrem să mergem pe o
creastă ce ne-a arătat-o managerul campingului (d-nul Kazbek) ieri
seară. La micul dejun am primit ceva mâncare ciudată, un fel de
griș cu lapte, la care noi îi zicem lăptiuc. Mie și lui Mihai nu
ne place, așa că ciugulim ce mai găsim pe masă.
colt in care a ramas si sigla de la SpeoCristal Oradea :D
Mâncare cu noi nu avem multă, agenția ne-a
achiziționat mâncarea pentru altitudine deoarece cu avionul trebuia
să ne încadrăm în cele 30 kg la hală + 8 kg la mână. Ne-am
luat cu noi doar ceva paste, eu am mai mulat niște cașcaval și
șuncă, mâncare care o vom ține pentru zilele de vârf.
Reușim să ne mobilizăm doar la 8,50, să plecăm din
tabără. Vom fi noi trei plus rusul (Ilia, sau Georgel, cum îi
zinecm noi) cu care ne-am împrietenit ieri.
Poteca trebuie să o luăm de la cantonul pădurarului
silvic, care ne duce pe amontele unei văii. Urcăm într-o șauă,
la altitudinea de 2600. La campingul de la Karakara avem 2200m. Din
șauă avem două variate, două vârfuri. Îl alegem pe cel mai
îndepărtat. Ne facem imaginar traseul, vom încerca să mergem pe
curbă de nivel în paralel cu râul ce curge dincolo de șaua
traversată.
Din mers schimbăm un pic traseul, traversăm râul și
apoi continuăm ușor ascendent, până dăm de piciorul ce ne va
scoate în creasta mult dorită.
Un peisaj idilic, asemănător cu Făgărașul nostru
(exceptând structura geologică – aici stânca, unde este compactă
o găsim foarte friabilă și în rest un fel de material fărâmițat
– probabil din cauza diferențelor mari de temperatură), o
multitudine de flori în diferite culori face imaginea și mai
idilică. Marcaj nu există, dar mergem după GPS-ul nostru intern.
Cu multe opriri la poze, care era chiar păcat să nu le facem, dat
frumuseții peisajului facem până chiar sub creastă aprox 9 km și
o diferență de nivel 1200m , ajungând la altitudinea de 3400m.
Sunt foarte mulțumită, pentru o primă zi de aclimatizare.
Ne-am mișcat bine, n-am avut niciunul probleme, în
afară de Mihai, care în momentul când și-a făcut bagajul, acasă
a considerat că nu are nevoie de o a doua pereche de boncanci, mai
light. Așa că azi a străbătut cam 18 km în bocancii de
altitudine :D. Bănuiesc că era mai ceva decât într-o saună. Am
avut însă un moment de dextilare :D, cum îi zicem noi.
Ilai, colegul nostru rus se mișcă și el destul de
bine, mergem aproximativ în același ritm și în afară de faptul
că nu pare foarte încântat de opririle noastre pentru poze, ne
înțelegem destul de bine. Suntem în apropiere de granița cu China
și Kirgistan.
Mihai tot încearcă să prindă legătura cu
partenerii noștri media – Radio România Actualități, dar
semnalul pe Turaia este foarte slab. Până la urmă reușește să
stabilească cu ei o convorbire. Se pare că vom mai avea semnal în
tabăra de bază și apoi pe munte, gata.
Deși ieri noapte a suflat vântul foarte tare și
dimineață mai că ploua când am pornit, până la urmă a ieșit
soarele. N-am luat crema de soare cu noi, așa că reușesc din nou
să mă bronzez cu head și probabil ochelari. Încercăm să bem cât
mai multă apă și ceai pentru a preveni deshidratarea.
Piciorul pe care am urcat, în partea lui superioară
este destul de stâncos și se aseamănă un pic cu creasta Tunsului,
din Făgăraș. Avem parte de un adevărat spectacol de culoare, un
verde intes scaldă toți versanții, exceptând locurile unde stânca
este vizibilă și majoritatea are culoarea roșu arămiu. Păcat că
soarele este intens și afectează calitatea culorii pozelor.
Ne
facem poze cu tricoul expediției și cu tricolorul României. Pe
parcursul expediției, vom mai face acest lucru, azi a fost doar
exercițiu. Pe finalul turei, Ilai a lut-o în față, nu mai pare
dispus să socializeze cu noi :D
Ajungem la camping la ora 17, facem un duș, ultimul
adevărat cu apă caldă, pentru următoarele 14 zile. Primim de la
proprietarul campingului tricouri cu numele expediției noastre. Din
păcate toate trei sunt numere mari. Luăm masa la 19, reușim să
aflăm programul elicopterului pentru mâine.
Se pare că vom pleca
la 8.30 deci trebuie să ne trezim la 6 pentru a mânca și a pregăti
bagajele. Iar bagaje!! :(. Mă enervează la culme să tot strâng
atâta pe sacul de dormit.
Observ că micul nostru camping are mult mai mulți
chiriași, au mai sosit încă două expediții pentru Khan Tengri.
Mâine vor ajunge în tabără și încă doi participanți la tabăra
pentru Mramornaya, 2 australieni și trei kazaci.
Unii dintre
participanții la expediția pe Khan Tengri sunt ruși plecați în
SUA, am socilizat cu ei, păreau foarte contrariați de faptul că
vrem să urcăm pe un vârf care este atât de aproape de Khan Tengri
și cu o înălțime mai mică. Păcat că pentru unii totul se
reduce la dimensiune.
Nu mă întind mult cu scrisul, știu că trezitul la
ore matinale nu este punctul meu forte. Ne punem la somn încă de la
ora 9.30. Mâine vom vedea în sfârșit vârful. Abia aștept!
Cristina
Tranzitie 2 - Expeditia Mramornaya Stena 6400 m
Participanți: Raluca, Cristina și Mihai
Perioada 17.07.2012
Mă trezesc în apropiere de Almaty când căpitanul
anunță că trebuie să ne punem centurile pentru aterizare. Mai
puțin eficient, față de București sau Istambul aeroportul din
Almata adăpostește în sala de preluare a persoanelor care tocmai
au aterizat circa 200 de persoane, care se îngrămădesc să ajungă
fiecare la câte o poartă.
Pentru cei care vă gândiți să vizitați Almata, să
știți că pe lângă viza care o obții din țara de origine, mai
ai nevoie ca la aeroport să completezi o fișă de emigrare.
Rezolvăm până la urmă și problema aceasta și ne recuperăm
bagajele.
La poarta principală de acces ne așteaptă o persoană
din partea firmei, care ne ve face tranziția până în tabăra de
bază. Ne preia o fată și un băiat, destul de scumpi la vorbă.
Trag concluzia despre kazaci (sau ruși) că nu sunt vestiți pentru
ospitalitatea lor. Mai așteptăm jumătate de oră până ce
recuperează un alt membru alt expediției, un rus din Moscova. Din
fericire știe engleză, chiar foarte bine.
Suntem duși la biroul lor din Almaty, până ajunge
mașina care ne va face translația la Karkara, un punct turistic
important în zona, de aici se pleacă și spre tabăra de bază de
la Khan Tengri. Ne așteaptă un drum de apropiere de aprox 5 ore și
o distanță de 290 km. Șoferul nostru, căruia noi i-am zis Ghiță
(nu i-am reținut numele de rus) a făcut dovadă de un pic prea mult
exces de zel, în condus, așa că n-am reușit să facem prea multe
poze bune, dat vitezei cu care conducea mașina.
Cum nu mai dormisem o noapte întreagă de sâmbătă și
cum de două zile eram pe drumuri, când ne-am cantonat în mașină
cred că am adormit instant. M-am trezit când deja ajunsesem în
zonă mai deluroasă. Peisajul, asemănător în primă fază cu
Turcia, cu un fel de dune de nisip, s-a transformat într-un podiș
înierbat cu multe zone de păscut pentru animale și iurte (corturi
sezoniere, realizate de autohtoni în zonele unde își duc
animalele la păscut) aferente.
Un drum pitoresc prin podiș și destul de neaccesibil
pentru o mașină mică, ne-a dus la altitudinea de 2200m, la un mic
așezămâmt montan, tabără de bază pentru expedițiile din zonă.
Am ajuns aici în jur de ora 15.
Ne instalăm într-unul din
multitudinea de corturi permanente aici, pe sezon. Luăm masa și
dormim 2 ore. Avem nevoie de un pic de refacere din oboseala
acumulată de pe drum. Am parcurs de la Oradea în jur de 5600 km
(tren+ avion + autoturism), distanță calculată și ținând cont
de faptul că avionul o ia aproximativ în linie dreaptă.
Pe seară povestim cu șeful taberei de la Karkara, care
gestionează întreaga expediție. Se pare că vom fi un grup de 12
persoane, plus personalul aferent, care se va ocupa de tabăra de
bază. Noi am apelat la o agenție care să ne ajute pe plan logistic
deoarece:
- nu mai fusesem niciunul dintre noi în această regiune, care nu este neaparat cea mai turistică zonă
- din discuții cu alți alpiniști care deja făcuseră ascensiuni în Thian Shian am înțeles că foarte puțină lume vorbește engleza și dacă mergi pe cont propriu, fără să știi punctual accesul, mai ales pentru acest vârf atât de puțin vizitat, sigur nu vom ieși din punct de vedere financiar mai bine.De exemplu, Mihai găsise pe internet o ofertă de elicopter, fără alte servicii, pentru un drum dus-întors în tabăra de bază pentru Mramornaya la un preț de 600Eu/pers – asta la un grup de minim 15 persoane (de unde să scoatem noi 15 persoane care să escaladeze vârful în aceeași perioadă cu noi????).Toate aceste probleme legate de drum s-au ivit tocmai datorită motivului pentru care am ales noi vârful și anume că este foarte puțin vizitat dat vecinătății cu Khan Tengri (o vale glaciară, paralelă cu valea care se formează sub Mramornaya).
- deși aveam experința a trei expediții deja, Mramornaya am considerat-o ca fiind totuși o altă categorie și ne-am pronunțat că o agenție care să ne ajute pe probleme de logistică ne va ușura mult ascensiunea.
Mâine ne așteaptă prima zi de aclimatizare, în
sfârșit ne vom mișca un pic, abia aștept. Acum suntem în cort,
ne-am desfășurat toate boarfele și stăm în sacii de dormit.
Plăcută senzație.
Cristina
Zi de tranzitie - Expeditia Mramornaya Stena
Participanți: Raluca, Cristina și Mihai
Perioada 16.07.2012
Am ajuns în București la 2,30 noaptea, după o
întârziere de aproape 3 ore. Ne-a recuperat Mariana de la gară, o
rudă de-a mea căreia îi mulțumesc mult pentru sprijinul acordat.
Am reușit să dormim de la ora 3 până la 7,30 când a trebuit să
ne mobilizăm pentru a merge la aeroport.
Ne-am întâlnit în Băneasa cu Mihai, am rezolvat cu
bagajele nefiind nevoie să așteptăm mult până la plecarea
avionului.
Din București am decolat la 12,30 și până la Istambul
am făcut o oră. Surprinzătoate tehnologia. Raluca și cu mine n-am
mai zburat până acuma, a fost un pic ciudată experința. La un
moment dat aveam o altitudine de 10000m și o viteză de 800 km/oră.
Frumos.
Ușor ne-am ridicat deasupra stratului de nori, în mai
puțin de 10 minute traversam Dunărea, am trecut apoi deasupra
teritoriului bulgar și deasupra mării Negre. Îmi trece prin gând
Ovidiu Bălan, din Oradea de la FanJumpers, el este un zburător,
vede și simte ce simt eu acum cel puțin o dată pe săptămână,
asta fără să mai punem la socoteală când sare cu parașuta și
intensitatea senzațiilor crește exponențial.
Mai repede decât realizăm, ajungem în apropierea
Istambulului. Am vizitat orașul în urmă cu trei ani, cand am fost
pe vârful Ararat. Îl recomand cu căldură tuturor.
Trebuie să așteptăm 7 ore până la avionul spre
Almaty. Urmează un zbor de 8 ore. Încercăm să pierdem vremea prin
aeroport. Nu-i chiar atât de greu, mai ales că clădirea este un
mic oraș. O arhitectură deosebită, care îmbină bunul gust cu o
bună funcționalitate, o estetică deosebită și un comfort pe
măsură.
De fiecare dată când vin în această țară mă
întreb de ce occidentalii cred în bună parte că Turcia este o
țară mai puțin civilizată.
Ne cantonăm deci în sala de așteptare a porții de
unde vom lua următorul avion și rămânem fiecare cu gândurile
noastre încercând probabil să ne imaginăm ce ne așteaptă. Mai
mergem la o cafea, o agitație greu de descris, într-adevăr
Istambulul este intersecția lumii occidentale cu cea orientală.
Unii sunt mai gălăgioși, alții își văd de treabă.
Când se apropie ora plecării deja sala de așteptare
începe să prindă viață. O multitudine interesantă de nații. Se
vorbește din câte ne dăm seama preponderent limbi arabice.
Încercăm să identificăm dacă mai sunt europeni, dar abia când
ne îmbarcăm găsim niște nemți care nu sunt dispuși la
socializare
.
La fizionomie majoritatea înclină spre mongoli,
ceilalți sunt mulți blonzi și sunt de origine rusă. Am citit când
mă documentam despre țară că doar 30% din populație mai sunt
kazaci, restul ruși exportați, sau importați, cum vreți să o
luați. O mixtură interesantă a unei populații cu origini
diferite.
În jur de 8,30 suntem anunțați să ne prezentăm la
poartă. O înghesuială de nedescris. Mihai descrie avionul ca fiind
-cursa- ce duce de la Brad la Deva :D. Vom avea de călătorit 4 ore,
care constau în 3800km. Datorită fusului orar de 3 ore, față de
Istambul vom ajunge la Almaty (sau Almata, cum îi zic cei de aici)
la ora 5,10.
Mai consult computerul care ne relevă altitudinea,
viteza și temperatura exterioară. La un moment dat suntem la 10000m
altitudine, temperatură de -44gr și viteză de 920km/oră. Reușesc
să adorm în reprize, simt deja oboseala acumulată.
Cristina
Chiar plecăm – Expediția Mramornaya Stena 6400m
Participanți: Raluca și Cristina
Perioada 15.07.2012
După o săptămână nebună când am crezut că
problemele nu se mai termină, o parte legate chiar de echipament, a
venit ziua de duminică. Mă trezesc în fața unui morman de bagaje,
încropit chiar de vineri, înainte să plec la Beiuș, și completat
ieri seară, având deasupra tricoul expediției, pentru care îi
mulțumim sponsorului nostru în probleme de logistică,
Clasic-Design.
Nu reușesc să mă mobilizez să definitivez rucsacii
de sâmbătă seara, așa că mă trezesc la ora 5, în speranța că
voi avea destul timp până la ora 11,10 când vom avea tren la
București.
Azi începe aventura noastră ce se numește Expediția
Mramornaya Stena 6400m- 2012. Vor fi trei săptămâni și jumătate,
pline, vom călători 500 km cu trenul, peste 6000 km cu avionul,
având escală la Istambul, pentru ca în cele din urmă să ajungem
la Almaty (Kazachstan).
Pe munte, vom încerca să escaladăm, nu să cucerim,
vârful mai sus amintit. Premieră pentru alpinismul românesc, de
altfel, el nu a mai fost urcat de niciun român.
Coechipierul nostru este Mihai Vlad, ne vedem mâine
dimineață cu el în aeroport, la ora 9.
În sfârșit a trecut toată nebunia săptămânii
trecute, când nu mai știam pe ce să pun mâna. În sfârșit e
liniște. Știu că am tot echipamentul. Încerc să-mi imaginez ce
ne așteaptă. Cea mai mare altitudine la care am fost este vârful
Ararat, 5125m. Va fi diferit de data aceasta, condițiile sunt un pic
mai aspre, dar vom avea grijă, am încredere în coechipierii mei și
dacă vremea va ține cu noi, tot ar trebui să decurgă comform
planului.
Adina, va face update la blogul nostru, așa că dacă
sunteți curioși cum evoluează lucrurile vă invit să ne urmăriți.
Cristina
Vesti proaspete 06.08.2012
Un ultim update înainte ca mâine la ora 5 dimineața să ne îmbarcăm în avionul ce ne va duce la Istambul, ca apoi în data de 8 august la ora 10.25 să pornim în sfârșit spre România, ajungând în București la ora 11.40
Acum,
suntem de două zile în Almaty (fosta capitală a
Kazachstanului) la turism cultural, ne-am întors
din Kirgistan, unde am fost să vizităm Biskek (capitala
țării) și unul dintre numeroasele parcuri naționale
(Ala - Archa) ale Kirgistanului.
Ne-am petrecut acolo două zile, am reușit să
vedem o picătură din multitudinea de locuri care le are de oferit
această minunată țară.
Singurele emoții le-am avut poate la
granița dintre Kazachstan și Kirgistan unde, deși cu viză
obținută din România am avut unele inconveniențe, care ulterior
am reușit să le rezolvăm.
frontiera dintre Kazachstan și Kirgistan
În tranziția dintre cele două
capitale, cu multe târguieli și multă bătaie de cap am reușit să
interacționăm cu diferiți oameni, unii amabili, unii având ca
singur scop să profite de turiști. Deși am pierdut mult timp
călătorind între cele două obiective am ajuns la concluzia că a
meritat să investim timpul pierdut pe drum și la frontiera dintre
cele două țări (trecerea ei fiind de altfel o experiență
interesantă în sine), Kirgistanul fiind într-adevăr o adevărată
bijuterie.
Per ansamblu călătoria ulterioră
ascensiunii a fost interesantă și aducătoare de noi cunoștințe.
Cele două țări sunt într-adevăr un teritoriu încă deschis
explorării pentru turiști.
Atașăm câteva poze care le-am considerat mai sugestive pentru Kirgistan.
Să ne vedem cu bine în România,
Cristina, Raluca și Mihai
Bishkek, capitala Kirgistanului
Hălăuind prin Kirgistan